Rolul intelectualității române din Vârșeț în evenimentele de la 1848-49

1848-2

 

Revoluția de la 1848-1849, unul din marile evenimente ale secolului al XIX-lea, cuprinde o serie de țări europene, ca Franța, țările germane, țările italiene, Monarhia Habsburgică, Țara Românească, având ecouri mai palide și în alte părți ale Europei. La aceste evenimente și-au dat contribuția, cât de mică, și românii din părțile vestice ale Banatului, găsite azi în cadrul P.A.Voivodina.
Intelectualii români din Vârșeț și-au dat contribuția lor la organizarea mișcării revoluționare a românilor bănățeni încă din prima fază a Revoluției. La prima adunare a fruntașilor români, care a avut loc la Lugoj pe data de 4 mai, unde au participat reprezentanții comunelor din comitatul Timiș, dar și alți fruntași ai poporului român, este aleasă o delegație alcătuită din 16 membrii, care împreună cu delegațiile din alte comitate trebuia să meargă la Pesta spre a cere de la guvernul maghiar organizarea unui congres la care s-ar alege un mitropolit al românilor și s-ar aduce alte hotărâri importante pentru națiunea română din Ungaria. Printre cei 16 aleși au fost și trei români din Vârșeț: Ignatie Vuia, Nicolae Tincu Velia și Andrei Vasici(1). Chiar în preajma revoluției, revista „Foaia pentru minte” publică articolul unui corespondent din Banat despre care se crede că este chiar Andrei Vasici și unde este redată starea de spirit și nemulțumirile românilor bănățeni în ajunul revoluției(2). Născut la Timișoara, Andrei Vasici (1796-1864) își face școlarizarea în orașul natal, la liceul piarist, apoi la Pesta și Seghedin, iar din anul 1839 trăiește la Vârșeț, unde lucrează ca funcționar municipal, apoi ca avocat, iar în perioada anilor 1846-1849, deci chiar în anii critici ai Revoluției, este și primar al Vârșețului. Vasici și-a dat contribuția sa și la dezvoltarea publicisticii românești, fiind colaboratorul lui George Barițiu în Gazeta de Transilvania, iar mai târziu, în 1859, a publicat în limba germană prima istorie a orașului Vârșeț, sub titlul „Contribuții la monografia orașului Vârșeț”(3).
În ceea ce privește alegerea celor 16 reprezentanți români care vor merge la Pesta, adunarea de la Lugoj din 4 mai a plecat de la ideea de a fi alese personalități reprezentative, indiferent de ideologia sau curentul pentru care militau, printre care, evident, se găsea și primarul Vârșețului. Putem constata că acesta totuși nu a participat la consfătuirile intelectualilor români care au avut loc la Pesta în perioada 3/15-9/21 mai, spre deosebire de celelalte două personalități amintite – Vuia și Tincu Velia. Într-adevăr, este cunoscut faptul că în timpul Revoluției, ca primar al Vârșețului, în care trăiau diferite națiuni, Vasici a încercat să-și mențină neutralitatea(4). În momentul în care se aștepta cucerirea Vârșețului de către armatele imperiale, în care erau încadrate și unitățile sârbești (19 ianuarie 1849), Andrei Vasici a fost unul dintre membrii delegației vârșețene care a mers la Timișoara pentru a da de știre Comandei Generale Bănățene că orașul se supune ordinelor acesteia, cerând protejarea integrității  personale și materiale a cetățenilor orașului(5).

1848-1
Institutul Clerical Sârbo-Român din Vârșeț, în care în preajma Revoluției de la 1848 au fost angajați ca profesori la secțiile în limba română fruntașii mișcării naționale românești din Banat – Nicolae Tincu Velia și Ignatie Vuia, la începutul lunii iunie 1848 își întrerupe cursurile. Școala, ca dealtfel și toate celelalte instituții școlare din oraș, a fost închisă provizoriu, în baza ordonanței ministrului învățământului, baronul Eötvös József(6), cât și a hotărârii patriarhului sârb Rajačić(7), din cauza pericolului provocat de declanșarea revoluției, iar elevii s-au întors la casele lor.
Nu ne este clară întru totul poziția și rolul preotului Trifon (Trifu) Iancu, cu care se întâlnește o delegație a românilor ardeleni (avocatul Ioan Mărgineanu și căpitanul Constantin Stejar), găsită în Banat în perioada 15 februarie-4 martie 1849. Trifon Iancu a fost în preajma revoluției paroh la Vatin, fiind în 1847 propus să ia ca suplent locul lui Ignatie Vuia la secțiile în limba română din cadrul Institutului Clerical Sârbo-român din Vârșeț, însă în ciuda caracteristicilor pozitive care i-au fost date, mitropolitul a hotărât să-l respingă(8), pe baza unor date sosite ulterior la acesta, care se referă la candidatul Trifon Iancu.
La Adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie s-a hotărât instaurarea lui Ignatie Vuia, un colaborator al lui Eftimie Murgu, în scaunul episcopal de la Vârșeț, alegere care a fost recunoscută un an mai târziu (abia în mai 1849) și de guvernul revoluționar maghiar. Ignatie Vuia a fost de origine din părțile locului, născut la Voivodinț lângă Vârșeț în anul 1809. A studiat teologia la Institutul Clerical Româno-sârb din Vârșeț, iar mai târziu, între 1834-1847, a funcționat și ca profesor la această școală. În momentul proclamării sale de „administrator pentru județul Caraș și Granița Bănatului valahic”, respectiv locțiitor de episcop – vicar episcopal, îl găsim la funcția de protopop de Vărădia, cu sediul la Oravița.
În anul revoluționar, acesta a fost și întemnițat de autoritățile austriece la Oravița, iar apoi la Lugoj, de unde a fost dus în cetatea Timișoarei, fiind însă eliberat de Rukavina(9). Implicarea lui Vuia în mișcarea revoluționară bănățeană de la 1848 desigur că a fost parțial cauzată și de faptul că acesta era prieten de familie cu Eftimie Murgu și cu alți fruntași bănățeni, vizitându-se reciproc.
Conflictul lui Vuia cu patriarhul a devenit deschis. Vuia cheamă preoțimea, la 13/25 iulie 1848, să nu ia în seamă proclamațiile patriarhului de la Sremski Karlovci, Josif Rajačić(10). În toamna acestui an (la 8 noiembrie), în locul episcopului vârșețean Ștefan Popovici, care „se află în mâinile nepretenilor și din această pricină de turma sa carea se află în locurile prin binecuvântatele noastre arme, arhipăstoreasca purtare de grijă nu poate avea”(11), Rajačić îl numește ca administrator al eparhiei Caransebeș-Vârșeț pe arhimandritul Patrichie Popescu. Acesta l-a destituit la 22 februarie 1849 pe Ignatie Vuia din scaunul protopopesc al Vărădiei, însă, mai târziu, la 17 mai, comisarul guvernului maghiar, Lipót, îl recunoaște ca administrator eparhial. Vuia și Dimitrie Petrovici Stoichescu sunt recunoscuți în sfârșit la 31 mai ca vicari ai diecezelor Vârșețului și Timișoarei și de ministrul maghiar al cultelor, deci la un an după începutul revoluției, motivul fiind trecerea episcopilor de Vârșeț și Timișoara de partea Habsburgilor și nu satisfacerea revendicărilor formulate la a doua adunare de la Lugoj(12). Stoichescu avea și el legături strânse cu Vârșețul, fiind în tinerețe ani în șir profesor la Institutul Clerical, ceea ce i-a și facilitat, în momentul alegerii sale de vicar episcopal, să fie sprijinit de majoritatea preoților, care i-au fost elevi la Vârșeț.
Evident, soarta lui Vuia și a lui Stoichescu depindea de desfășurarea situației de pe front, de faptul ce armată și ce administrație se găsea în împrejurimile Vârșețului și a Timișoarei. În sfârșit, prin înfrângerea definitivă a revoluției maghiare va fi rezolvată și soarta lui Vuia în scaunul episcopal. Încă în luna iulie 1849, Ignatie Vuia trece la Voivodinț, satul său natal, unde se simte în mai mare siguranță, înconjurat de ai săi. Aici se reține două luni, Voivodințul fiind în această perioadă, măcar și simbolic, sediul episcopului Vârșețului. După aceea, Vuia părăsește Banatul pe la Orșova, împreună cu fiica sa de 16 ani și trece în Bulgaria, găsită pe atunci în cadrul Imperiului Otoman. La Rușciuk își face cunoștință cu doi miniștrii sârbi: Živanović și Petronijević, care i-au promis să-l facă „rector” la Belgrad, astfel că Vuia pleacă înspre capitala Serbiei. În drum însă, fiind timp de iarnă, se oprește la Negotin, unde este găzduit de maiorul Milović. A hotărât să rămână acolo, unde a primit o parohie și a fost recunoscut de protopop. S-a stins din viață la 9 februarie 1852(13).
Toate măsurile luate de acesta în perioada în care a fost administrator eparhial la Vârșeț au fost anulate prin hotărârea consistoriului eparhial ținut la 5/17 septembrie 1849(14), iar la 28 septembrie patriarhul Rajačić confirmă aceasta, proclamând actele administrative eparhiale adoptate de „rebelianul” Ignatie Vuia ca „nelegiuite și fără putere”(15).

1848-3
În ceea ce privește atitudinea celuilalt profesor de la Institutul Clerical din Vârșeț – Nicolae Tincu Velia, după cum deja s-a spus, acesta a participat la prima adunare de la Lugoj, fiind prezent și la întrunirea reprezentanților români de la Pesta. Vestea despre izbucnirea revoluției în Țara Românească este îmbucurătoare pentru Velia, însă acesta este totuși destul de rezervat în ceea ce privește sorțile de izbândă pentru revoluționarii români, ceea ce și declară într-o scrisoare lui George Barițiu: „Dea cerul emanciparea tuturor românilor, dar zău pericolul ce ne amenință e mare, apoi și neînțelegerea între noi încă e mare”(16).
Mai târziu, eruditul bănățean, ca urmare a evenimentelor din Monarhie, ia o altă atitudine față de mișcarea revoluționară maghiară. Într-o relatare din Vârșeț publicată în „Gazeta Transilvaniei” la sfârșitul lunii octombrie 1848, Velia constată că orientarea antimaghiară a românilor bănățeni, prezentă în toamna acestui an, a fost influențată în mare măsură de comportarea revoluționarilor maghiari față de românii din Ardeal. Observând că românii bănățeni se află „între două focuri”, consideră că aceștia trebuie să se alipească la „acea partidă, care nu ne amenință cu deznaționalizarea”. Fruntașul național român și-a dat, prin urmare, seama că românii nu pot aștepta nimic de la revoluția maghiară, așa cum au considerat în primăvara și în vara aceluiași an, la începutul revoluției.

dr. Mircea Măran

Note:
1. I.D. Suciu, Revoluția de la 1848-1849 în Banat, București, 1968, pag. 60.  Relatarea „Gazetei de Transilvania” de la această adunare este publicată integral în: I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. II, nr. 373, pag. 691-693
2. I. D. Suciu, op. cit., pag. 38
3. O scurtă  biografie a acestui valoros om de cultură o dă Felix Milleker în lucrarea Das Vršacer Rathaus und die ersten Beschreibungen der Vergangenheit der Stadt Vršac (1938),  republicată în traducere sârbească în volumul Vršac u starini, Vršac, 1996.
4. Feliks Mileker, Vršac u starini, Vârșeț, 1996, pag. 127
5. Srećko Mileker, Povesnica slobodne kraljevske varoši Vršca, II, Vršac, 2005 (reprint), pag. 37
6. Miodrag Milin, Relațiile politice româno-sârbe în epoca modernă, București, 1992, pag. 9
7. Nikola Gavrilović, Srpsko-rumunsko klirikalno učilište u Vršcu 1822-1867, Novi Sad, 1983, pag. 174
8. Nikola Gavrilović, Srpsko-rumunsko klirikalno učilište…, pag. 100.
9. Monografia Voivodințului, redactor Cornel Mata, Voivodinț, 2008, pag. 399.
10. I.D.Suciu, R. Constantinescu, op. cit., nr. 387, p. 714
11. ibidem, nr. 395, p. 724
12. I. D. Suciu, Revoluția de la 1848-1849 în Banat, pag. 228
13. Vezi și Monografia Voivodințului, coordonator Cornel Mata, pag. 400
14. I.D.Suciu, R.Constantinescu, op.cit.,, nr. 403, p. 731-732
15. ibidem, nr. 406, p. 733-735. Vezi și Contribuții la istoria culturală a românilor din Voivodina, V, Documente, Zrenjanin, 1979, nr. 257, pag. 332-334 (copie păstrată în Protocolul de circulare al satului Kajtasovo).
16. Fragment din scrisoarea lui Nicolae Tincu Velia, citată în: I. D. Suciu, Unitatea poporului român – contribuții istorice bănățene, Timișoara, 1980, pag. 96

%d blogeri au apreciat: