NoutățiTimp Liber

Rânduri de aducere aminte

Mărioara Stojanović
Mărioara Stojanović

Mărioara Stojanović

Pe stradă, noi, normaliştii puteam fi recunoscuţi după umărul stâng uşor ridicat (din cauza viorii) şi după un comportament care făcea dovada unei educaţii exemplare.
Dimineţile la Vârşeţ, în drumul spre şcoală, mi-au rămas în amintire după mirosul de pâine caldă. Îl simt şi acum, odată cu căldura unor amintiri cu urme de neşters. Minunaţii ani de şcoală (1966-1971) mi-au oferit mult prin faptul că mi-au materializat dorinţa de a deveni învăţătoare, profesie pe care o consider una dintre cele mai nobile din câte există. Tot în acei ani mi-am creat atitudinea analitică faţă de viaţă, perseverenţa şi deprinderi solide de muncă.
Ne-a privat, totuşi, de câte ceva prin regulile ei rigide de comportare, ceea ce ne-a făcut să credem uneori că Şcoala Normală era conservatoare. Tendinţele în modă erau ceva de neatins. Pantalonii nu se recomandau ca obiect vestimentar al viitoarelor dăscăliţe, iar orice gest de înfrumuseţare era discret sancţionat. Dar de fiecare dată când ni se dădea ocazia, bineînţeles, departe de ochii profesorilor, noi, fetele, ne macheam fiecare în ,,legea” ei, iar rezultatul era, de multe ori, strigător la cer.
Trecerea din vechea clădire şcolară în cea nouă de la poalele dealului, a însemnat, pentru noi, un pas în noul secol. În schimb regulile rigide de comportare nu s-au schimbat prea mult. A existat şi ordinul explicit al directorului şcolii ca băieţii să nu aştepte fetele la o depărtare mai mică de 100 de metri de şcoală.
Pentru că Şcoala Normală era mixtă, cu limbile de predare sârbă şi română, prima zi de martie mi-a rămas în amintire, printr-un gest de efect. Noi, elevii, din clasele româneşti, ofeream mărţişoare colegilor din clasele sârbeşti. În acea zi, acest gest ,,împletea” simbolic o mare bucurie şi multă dragoste.

Vârșeț

Vârșeț

 

Şcoala Normală a avut dintotdeauna coruri şcolare bune, ceea ce era şi firesc. Câteodată se întâmpla ca profesorul  Coriolan Bugariu care conducea corul, să nu fie prea mulţumit de prezentarea noastră. Atunci, ne ameninţa că ne va face bucata în faţa publicului. Odată chiar s-a ţinut de cuvânt, cu ocazia sărbătoririi zilei de 8 Martie la Teatrul Naţional ,,Sterija”. A dat mai întâi intonaţia, dar imediat mi-am dat seama că nu este mulţumit cum am început. Ne-a întrerupt. A repetat intonaţia şi, după câteva acorduri, ne-a întrerupt din nou. Printr-o mişcare elegantă a mâinii, ne-a scos de pe scenă. La această ruşine colectivă, eu am reacţionat ca un copil care atunci când cade, îşi ascunde durerea, încercând să se convingă că nu are nimic. Culmea a fost când la următoarele repetiţii profesorul a venit bine dispus, fără să facă vreo aluzie la cele întâmplate.
Legat de profesorul Trăilă Spăriosu, care ne preda obiectele de specialitate, mi-au rămas în amintire discuţiile mai aprinse în jurul vreunei teme tabu. Într-o ordine oportună de idei, ne-a pus următoarea întrebare: Din ce cauză şcoala nu este interesantă? A urmat o discuţie sinceră şi liberă, cu observaţii substanţiale şi la locul lor din partea noastră. S-a impus între altele, concluzia că majoritatea dintre noi învăţăm pentru notă şi nu din dorinţa de a însuşi cât mai multe cunoştinţe. A urmat apelul constructiv al profesorului. Dacă este aşa, numai înainte! Învăţaţi pentru notă! Important este să învăţaţi!
La limba şi literatura română, obiect de bază, am avut ghinionul să schimbăm şapte profesori în cinci ani şi cu fiecare, scandalizat de scăpările precedente, am luat-o de la început. La gramatică, de exemplu, de la substantiv şi verb. Ultima şi totodată cea mai tânără profesoară pe care am avut-o ne-a fost domnişoara Ileana Bugariu, astăzi doamna Magda, care a mai reparat ceea ce se mai putea repara. Iar datorită profesoarei Vukosava Prazić, am reuşit să îndrăgesc şi literatura sârbă, să înţeleg mesajele marelui Andrić, să-mi doresc operele alese ale lui Crnjanski, să-mi arunc primele priviri asupra asupra criticii literare.
N-am devenit învăţătoare, ci ziaristă, şi acestui meşteşug al scrisului i-am rămas fidelă aproape două decenii. Astăzi învăţătoarea din mine trăieşte în aceste amintiri şi în nostalgia umbrită de urmele vremii. Spre marea mea fericire, am reuşit să aterizez fără urmări de la înălţimile de la care mi se părea că pot schimba lumea, astfel că şi azi simt aceeaşi tinereţe de elev şi acelaşi mare respect pentru Şcoala Normală, astăzi Academia, respectiv Şcoala Superioară pentru Educatori din Vârşeţ.
Mărioara (Radovančev) Stojanović

(Text publicat în monografia Oбразовање учитеља у Вршцу, Настанак и развитак образовања учитеља у XIX i XX веку (прилози за монографију), Висока школа за образовање васпитача, Вршац, 1996. године.

You may also like

Comments are closed.

More in:Noutăți