Rădăcinile străvechi ale artei lui Brâncuşi

„Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat să fac. Căci am venit pe lume cu o misiune”. Rareori putem găsi o expresie mai lapidară a conştiinţei rostului unui artist şi a coerenţei dintre viaţa, gândirea şi creaţia sa. Atelierul său a fost locul de pelerinaj al generaţiilor de artişti plastici de avangardă, români şi străini, care renunţau la frumuseţea clasică şi căutau modalităţi de expresie non-figurativă, cunoscute sub diferite denumiri: expresionism, cubism, futurism, dadaism, constructivism, suprarealism, abstracţionism, modernism. În ciuda dorinţei unora de „a-l adopta”, el şi-a găsit propriul drum, pe care l-a urmat cu o consecvenţă de nezdruncinat.

Într-un interviu acordat unui ziar al vremii, Brâncuşi spunea: „Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor … Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă”.

„Ne regăsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci şi este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi să regăsim ceea ce s-a pierdut”, spunea Brâncuşi despre frământările artistice de la începutul secolului XX, sugerând astfel locul său asumat conştient în arta românească, europeană şi mondială.

„Arta nu face decât să înceapă continuu … Arta –poate cea mai desăvârşită – a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul primitiv uita de grijile domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să redeştept sentimentul acesta în sculpturile mele … Eu mi-am iubit şi nu mi-am părăsit nici o clipă strămoşii şi filozofia lor a naturalităţii”.

În însemnările sale privind esenţa artei lui Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade observa că „el a dat viaţă unor forme, simboluri şi înţelesuri arhaice uitate de milenii în Europa. Uluitoarele sale forme arhetipale le-a făurit regăsindu-le rădăcinile şi izvoarele, forţele care le-au hrănit”.

Majoritatea străinilor care vin la Sarmizegetusa Regia asociază aproape spontan soarele de andezit cu Masa tăcerii sau Masa Dacilor de la Târgu Jiu. Atelierul lui Brâncuşi de la Paris era pentru avangardistul Geo Bogza „un interior românesc, dac şi pre-dac, pe care îl durase ca pe o Sarmizegetusă sufletească, ale cărei ziduri n-aveau să fie niciodată năruite”. Tot Geo Bogza evidenţia că: „Tăind piatra şi lemnul cu liniştea sufletească şi cu înţelepciunea unui lung şir de strămoşi, el a mers direct la esenţă, la expresivitatea formelor primordiale, la sâmburii vieţii şi ai cosmosului”.

Cuvântul de origine dacică bucurie apare mereu în cugetările marelui sculptor: „Arta ar trebui să fie numai bucurie ! … De aceea, nu există «artişti», ci numai oameni care simt nevoia să lucreze întru bucurie ! Să cânte, asemenea păsărilor ! … Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii… Eu aş vrea să creez aşa cum respir … Plăcerea cu care lucrează artistul este însuşi miezul artei sale”.

De aici derivă virtuţile mântuitoare ale artei: „Lumea poate fi mântuită prin artă. Artistul face, în fond, jucării pentru oamenii mari; el este ca viermele de mătase”.

Pasul următor îl constituie virtuţile tămăduitoare ale artei: „Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului. Aceste contrarietăţi derivă din însuşi destinul lui şi din tragedia lui. Arta are şi această misiune terapeutică; să ne amintim numai de Catharsisul aris-totelic”.

În discuţiile cu prietenii, Brâncuşi spunea adesea: „Noi ăştia suntem daci în munţi”, considerându-se coborâtor al „dacilor din Gorj”. Obârşia străveche a operei atât de moderne a sculptorului român a fost recunoscută de nenumăraţi cercetători români şi străini. Fără a teoretiza, el însuşi era perfect conştient de acest adevăr: „Eu, cu noul

meu, vin din ceva foarte vechi”. El descoperise marea taină a vieţii şi a artei dacilor, care lăsau lucrurile să vorbească în locul lor.

Considerat fondator al modernismului în sculptură, Brâncuşi a reînnodat de fapt tradiţia străveche a artelor sacre, iniţiatice, păstrând cu sfinţenie principiile căutării esenţelor: „Statuile mele sunt ocaziuni ale meditaţiei. Templele şi bisericile au fost şi au rămas întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei”.

Sculptoriţa Miliţa Petraşcu, eleva lui Brâncuşi, afirma: „Ca toţi strămoşii noştri cei de demult din Dacia, Brâncuşi stătea de vorbă cu piatra şi cu lemnul, pe care le socotea fiinţe … Brâncuşi ştia totul … Era de o ştiinţă ancestrală şi apropierea lui de Deceneu mergea până la o reîntrupare”. Artista a şi realizat, în 1937, un portret al lui Brîncuşi, „un cap de vechi dac”, de „nepot al lui Decebal”. Pentru alţii, chiar şi aspectul fizic al sculptorului, „îl evoca artistic pe Zamolxes”.

Convins că „arta este o taină şi o credinţă”, sculptorul spunea: „nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important”.

Orice creaţie artistică era pentru el „o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei – adică o… tehnică filosofică … Acesta este mesajul

Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă … Să arzi ca o flacără … Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul.”

Atât în ţară, cât şi la Paris, Brâncuşi participa în fiecare duminică şi la alte sărbători la slujba creştin-ortodoxă, în calitate de cântăreţ şi de dascăl. Ştia pe de rost Sfânta Liturghie şi cântările potrivite fiecărei sărbători. Aici putem găsi cheia pentru înţelegerea semnificaţiei sacerdotale a multora din cuvintele sale: „Ceea ce legi tu aici pe pământ se leagă şi în ceruri”. „Ultimul dac ajuns până la noi”, cum l-a numit Miliţa Petraşcu pe Constantin Brâncuşi, este marele preot al Renaşterii Daciei.

Prof. dr. Mihai Popescu
sursa: http://www.dacia.org/daciarevival/dacia-magazin-2012/390

%d blogeri au apreciat: