Peisaj ușor venețian

Vechiul drum ce leagă Belgradul și Panciova cu vechiul târg al Becicherecului de altădată (azi Zrenjanin) se strecoară șerpuind ușor printre lanurile mănoase ale Banatului mergând mereu paralel cu calea ferată, construită încă în îndepărtatul an 1884, intersectând-o din când în când. La 57 km. de Belgrad și la 40 de km. de Panciova șoseaua se strecoară încet traversând de la sud spre nord, “Vechea cetate de vest a neamului românesc”, (denumire folosită pentru localitatea Uzdin într-un articol din publicația românească interbelică “Nădejdea”, de aceia care au cunoscut trecutul, dar și prezentul oamenilor de aici). Nemijlocit, înainte de intrarea în localitate de partea stângă, ochiului nu poate scăpa un complex arhitectural inedit, loc de pelerinaj, format dintr-o cruce, o poartă și o clădire cu o bază rotundă cu acoperiș sub formă de cupolă, în vârf cu o cruce, în interiorul căreia se află un izvor tămăduitor, a cărui existență se pierde în negura vremurilor. Legenda spune că demult un primar al Uzdinului din numeroasa familie Spăriosu avea o fată oarbă. Într-o noapte primarul a visat că trebuie să meargă în acel loc unde există un izvor cu apa căruia fetița urma să se spele pe ochi pentru a-i reveni văzul. Așa a făcut domnul primar, fetița s-a spălat la ochi cu apa de la izvor și și-a primit vederile. În semn de recunoștință primarul a ridicat micuța clădire deasupra izvorului și de atunci și până în zilele noastre acest izvor cu crucea și cu poarta Uzdinului au devenit loc de pelerinaj pentru mulți oameni cu probleme similare, îndeosebi atunci când treceau spre Târgul Mare de la Debeljaća.

Biserica

Actuala vatră a Uzdinului, este o peninsulă, fiind înconjurată din trei părți de ape, ceea ce oferă ochiului un peisaj “ușor venețian”. Terenul mlăștinos, numeroasele bălți, lacuri și canaluri de scurgere, au determinat construirea numeroaselor poduri, fie pentru pietoni, de cale ferată sau rutiere, cel mai cunoscut fiind, incontestabil “Podul Mare” care lega satul de pădurea de pe malul Timișului și de pășunile mănoase din Slatina Mare, Slatina Mică și Sighet.
Vestigii s-au găsit pe vatra Uzdinului încă din epoca romană, iar mai târziu se amintește în catastiful din Ipec, din anul 1666 și în pomelnicul din Crușova din al cărui conținut reiese că ar fi fost scris prin secolul al XV-lea și în care se amintește și localitatea Ou­zdino. Deși se spune că viața era vitregă în acea perioadă în partea de pustă de Banatului din cauza numeroaselor mlaștini, în căutarea de pământ arabil mănos dar și de pășuni și apă, pe la jumătatea secolului al XVIII–lea încep colonizări însemnate în aceste părți, la Uzdin concret din părțile de est ale Banatului, dar și din Ardeal și Oltenia. Cât era de numeroasă populația acestei așezări și cât de înstăriți erau cetățenii ei o dovedește Biserica actuală, adevărată bijuterie arhitecturală, cu un iconostas de o valoare inestimabilă pictat de marele pictor lugojean Constantin Daniel, de pe  vatra nouă a satului, ridicată în anul 1801 cu hramul Sf. M. M. Gheorghe, edificiu monumental care străjuiește de mai bine de două secole inima localității, împrejmuită de un gard din fier forjat de toată frumusețea. Ulterior aici au fost colonizate familii și pentru a servi Imperiului Austroungar ca soldați apărători ai graniței, soldați ai cunoscutului “Confiniu Militar”, care apărau malul stâng al Dunării, respectiv frontiera de sud a imperiului. Despre trecutul Uzdinului, numeroase documente au fost scoase la lumină de neobositul fiu al satului Trințu Măran, care a scos tot ce a găsit legat de această localitate direct din arhivele de la Viena.

Școala mare

Viața de aici de-a lungul secolelor s-a desfășurat așa cum au dictat condițiile geografice, istorice și sociale, în conformitate cu legile scrise și nescrise ale naturii și ale imperiilor și regimurilor care s-au succedat pe aceste meleaguri. Au fost perioade grele când războaie și revoluții s-au abătut asupra acestor ținuturi pașnice, dar și vremuri de liniște când oamenii puteau să-și manifeste interesele și trebuințele în voie, când găseau timp suficient pentru a se îndeletnici cu munca creativă din diferite domenii. S-a dezvoltat în urmă cu mai bine de două secole învățământul organizat în școală, apoi diferite forme de activități culturale, muzicale, teatrale, literare etc.
Dacă în trecut era cunoscut prin numeroasele turme de oi, a spiritului nestăvilit și larg asemeni cerului deasupra câmpiei bănățene, ulterior    datorită bicherilor, (haiduci sau hoți, lucru încă neelucidat și discutabil), care luau tot ce puteau, dar numai de la păturile înstărite și îndeosebi de la apartenenții popoarelor privilegiate (nemți și maghiari).
– În trecut erau foarte mulți bicheri. Rară este familia care nu a avut vreunul din rândul membrilor ei – povestea când eram copil de o șchioapă la tăierea porcilor, la vreo pomană sau cu alte ocazii când se adunau rudele și vecinii, Moș Ion Onciu, zis Moș Ion al Lung, (bineînțeles din cauza înălțimii sale). Tot așa povestea când păzeam puii de gâscă Moș Cioncu Bugiac, cunsocut bicheri, un om mărunțel dar iute și aprig, neîntrecut în luptele cu bâtele care se iscau printre numeroșii ciobani ai timpurilor trecute.
Mai târziu a devenit cunoscut pe întreg mapamondul în primul rând datorită pictorițelor naive, a căror operă a intrat în patrimoniul cultural al artelor plastice mondiale și a tenisului de masă, care a dat jucători, campioni naționali, europeni și medaliați de mai multe ori la Jocurile Olimpice cum ar fi Ilie Lupulescu, Mircea Măran, Florin Petroi etc. Era redutabilă, temută și recunoscută pe timpuri și echipa de fotbal înființată în anul 1926, cu o întreagă pleiadă de jucători, care au scuturat plasele adversarilor pe întreg întinsul Voivodinei. Au rămas în memoria suporterilor uzdineni  și scriși cu litere de aur în cronicile “Unirii”, dar și pe plan mult mai larg jucătorii, Savu Barbu-Vuică, Vasa ªocardă – Dobai, Pătruț Ardelean, Dimitrie Petrovici – Bugariu, Ion Crețu, Adam Crețu – Brocheta, Petru Giura, Todor Radu, Milosav Perovic – Musa, Petru Stoia, Ilie Spăriosu, Steva Miler, Florin ªuboni și mulți, mulți alții. A fost și a rămas cunoscut datorită oamenilor pașnici, dar care nu suportau deasupra lor decât soarele, luna și stelele din nopțile senine de vară.

Vechiul cămin cultural

“Se stinge viața falnicei Veneții”, spunea marele Eminescu. Se decolorează și se stinge încet și peisajul ușor venețian. Anual numărul decedaților este chiar și de 3-4 ori mai mare decât numărul nou-născuților. Cu foarte mulți tineri ajunși la o vârstă respectabilă dar necăsătoriți, cu destule familii tinere fără copii, cu migrările de la sat spre oraș și spre Occident, numărul locuitorilor s-a înjumătățit, cu tendințe permanente de descreștere. Numărul caselor părăsite a ajuns la cifra de 250, străzi întregi au rămas pustii, cu oameni bătrâni care se pot număra pe degetele unei mâini.
Ioța Bulic

%d blogeri au apreciat: