Ortodoxie şi Occident – Considerații istorice şi chestiuni contemporane

Sfârşitul celui de-al doilea mileniu după Hristos este pecetluit de evenimente care s-au ţinut lanţ şi de schimbări istorice fără precedent. Acestea au zdruncinat până şi societăţile care în mod tradiţional aveau un sentiment al certitudinii şi al suficienţei de sine. Nimeni nu poate să aprecieze dacă omul contemporan intră în dimensiunea istorică a mileniului al treilea cu o anume conştienţă de sine sau dacă evenimentele îl depăşesc într-o aşa măsură, încât îl încătuşează într-o evoluţie pe care nu pare să aibă putinţa de a o influenţa. În Răsărit şi în Apus își face simțită prezența un sentiment de aşteptare, în mare măsură şi de teamă, în faţa evenimentelor care urmează să vină. „Ne găseşte timpul nepregătiţi”, ar spune alexandrinul Kaváfis:

„În frică şi suspiciuni, cu mintea tulburată şi ochii îngroziţi, ne ostenim şi plănuim cum să facem”.

Întrebarea pe care suntem chemaţi să dăm răspuns este următoarea: Ce însemnătate au pentru lumea ortodoxă condiţiile istorice de astăzi? Are Ortodoxia azi puterile duhovniceşti necesare pentru a se confrunta cu noile provocări fără precedent? Nu cumva teologia ei, pastoraţia ei, raportarea ei generală la lume, sunt anacronice? În ce măsură poate Ortodoxia să materializeze cuvântul ei şi cum poate să-şi facă ethosul acceptat şi actual?

Este necesar, înainte de a purcede la dezbaterea asupra acestor întrebări, să ne întoarcem în istorie, nu ca să căutăm îndreptăţire, ci mai ales ca să extragem anumite concluzii care să definească datoria de azi şi răspunderea noastră în faţa istoriei. Avem datoria de a nu ne limita la un triumfalism superficial, ci, privind înapoi în istorie, să vedem limpede încremenirea noastră. Întoarcerea în istorie ne va da posibilitatea să facem anumite remarci, necesare şi decisive pentru simţirea conştiinţei noastre de sine.

Lumea ortodoxă a trăit şi a creat într-un mediu teologic care se caracterizează prin unitatea dintre teorie şi practică, dintre spirit şi materie, dintre transcendent şi imanent. Rădăcinile acestei mentalităţi sunt vădit biblice, se exprimă însă şi se definesc incontestabil prin dogma de la [Sinodul de la] Calcedon. Nu trebuie să scape atenţiei noastre că Răsăritul nu face nimic altceva, în tot mersul lui istoric lung şi plin de peripeţii, decât să se întoarcă la Calcedon. Dogma unităţii celor două firi într-o unică Persoană a lui Hristos este temeiul teologic pe care se sprijină ecleziologia şi antropologia ei. Acest lucru înseamnă că relaţia lui Dumnezeu cu omul şi relatia omului cu lucrurile nu este definită de un diofizitism Nestorian, nici de un monofizitism aflat în afara realităţii, ci de unitatea credinţei şi a vieţii. Divinul şi umanul se întâlnesc în aşa măsură, încât, fără să creeze confuzie între creat şi necreat sau fără să existe o schimbare a esenţei creaturilor, să putem vorbi despre „împreună-sălăşluire” şi despre unire „nedespărţită”.

În Occident încă de timpuriu duhul legalist a impus o „simetrie” între elementul divin şi cel omenesc. Acest lucru a avut ca urmare consacrarea unei ecleziologii care presupune o omenitate autonomă. Autonomia omului creează o tendinţă de separare între Dumnezeu şi om şi între om şi lume. Tocmai din acest motiv cercetătorii care se ocupă de cultura europeană, de cultura occidentală, aşa cum o ştim, atrag atenţia că Europa este caracterizată tocmai de această separare dintre „credinţă şi practică, Biserică şi stat, religie şi viaţă, Dumnezeu şi diavol”.  Este fundamentul roman al teologiei occidentale în crearea unei conştiinţe potrivit căreia dogma rămâne în afara vieţii. Nu este întâmplător faptul că în Occident teologia a constituit exclusiv lucrarea clerului, câtă vreme, treptat, poporul a fost împins la periferia vieţii bisericeşti. Biserica s-a identificat cu clerul, care era separat de popor în virtutea acestui legalism.

Deosebirea sau mai degrabă separarea dintre cler şi popor s-a definitivat odată cu impunerea limbii latine ca limbă de cult şi limbă a teologiei. Acest fapt nu este lipsit de importanţă. Consacrarea limbii latine şi caracterizarea ei ca limbă sacră adeveresc tensiunea dintre ierarhie-cler, pe de o parte, şi popor, pe de altă parte. Multe am putea adăuga în acest punct, pentru că această tensiune nu se restrânge la spaţiul strict interbisericesc, ci merge până la relaţia dintre Biserică şi stat. Separarea dintre cler şi popor se extinde la separarea dintre Biserică şi stat. Dacă dorim să mergem în inima lucrurilor suntem nevoiţi să spunem că opoziţia dintre Biserică şi stat, precum şi opoziţia dintre cler şi popor îşi au rădăcinile în opoziţia dintre transcendent şi imanent. Există un întreg lanţ de opoziţii care pornesc de la această separare dintre divin şi uman, dintre transcendent şi imanent.

Litigiul dintre Biserică şi stat îşi găseşte soluţia originală în Occident odată cu apariţia francilor. Prezenţa francilor pe scena istorică a fost evaluată de mulţi, nu fără argumente, ca fiind apogeul tensiunii dintre Biserică şi stat. Mulţi vorbesc, iarăşi nu fără argumente, despre căderea Patriarhiei Romei sub stăpânire francă. Dincolo de aceste aprecieri este necesar să se sublinieze că prezenţa francilor indică o nouă perioadă. Este vorba de o perioadă de transformare a Bisericii apusene. Autoritatea bisericească este investită acum cu putere seculară. În această epocă se definitivează în lumea apuseană o evoluţie istorică. Biserica consimte să preia puterea lumească. Prezenţa francilor şi tendinţa lor de a se  impune la toate nivelele, împinge Biserica să devină ea însăşi un stat. Astfel, Biserica începe să aspire sistematic la dominaţie. În această epocă, Biserica occidentală a fost organizată mai sistematic pe baza normelor seculare, a dobândit conştiinţa misiunii ei politice şi statale şi puterea. Astfel, soluţia tensiunii dintre puterea bisericească şi cea lumească pare să fie găsită în identitatea dintre cele două. Subliniez: „pare să fie găsită”, deoarece, în ciuda faptului că Biserica apuseană a luat în mâini puterea lumească, totuşi nu a existat aproape niciodată armonie între statul bisericesc şi cel politic. Este recunoscut faptul că, pe toată durata lungii epoci a Evului Mediu şi până în anii Reformei, deşi Papa era considerat liderul politic al lumii occidentale, autoritatea lui era nu rareori serios contestată. Este un fapt istoric neîndoielnic că, chiar şi atunci când monarhi locali făceau oficial promisiuni de supunere, această supunere a lor nu însemna deloc armonie. În ultimă analiză însemna că lupta dintre statul bisericesc şi puterea lumească, în ciuda armistiţiilor temporare, în realitate nu s-a încheiat niciodată.

Câtă vreme această imagine a dominat în Occident – în linii generale, desigur – până în anii Reformei, în Răsărit s-a cultivat, deja de timpuriu, o filozofie politică care ţintea la sinteză şi nu la antiteză. Sunt semnificative cele pe care Eusebiu de Cezareea le consemnează în cunoscuta sa lucrare „Despre viaţa Fericitului Împărat Constantin”. Părerile lui despre împărat ca fiind „robul” şi „slujitorul” lui Dumnezeu pe pământ, precum şi despre împărăţie ca icoană a împărăţiei cereşti, denotă o mentalitate care a început să se cultive deja în secolul al IV-lea. Filosofia aceasta vroia ca împăratul Imperiului Roman să fie înconjurat de dumnezeiasca bunăvoinţă. Împăratul reprezenta în Bizanţ imaginea văzută a intenţiilor Imperiului şi ale Bisericii, era garanţia văzută a misiunii dumnezeieşti a statului. În Răsărit, cu alte cuvinte, avem un sistem profund teocentric. Centrul vieţii este Dumnezeu şi la acest centru se raportează şi ţinteşte atât Biserica, cât şi statul. De bună seamă, subiectul acesta este vast şi nu avem intenţia, în cadrele restrânse ale unui mic studiu, care, de altminteri, are alte scopuri, să o discutăm amănunţit. Ceea ce totuşi trebuie să subliniem este că această filozofie politică nu a fost înţeleasă în toată profunzimea ei, ca să nu spunem că de cele mai multe ori a fost răstălmăcită. Mulţi vorbesc despre „teocraţie bizantină”, lucru care nu corespunde realităţilor, sau, dacă vreţi, care conţine un dualism străin de concepţia despre Biserică şi stat a Răsăritului. Contribuţia Răsăritului constă neîndoielnic în depăşirea acestui dualism. Nu trebuie să scape de altfel atenţiei noastre faptul că această concepţie sintetică despre Biserică şi stat rezistă şi în vremurile grele ale sclaviei otomane, când deja Biserica a luat în mâini soarta poporului ortodox şi răspunderea pentru supravieţuirea acestuia. Nu va trebui de asemenea să scape atenţiei noastre faptul că această înţelegere sintetică a Bisericii şi statului a trecut în toate statele europene ortodoxe. După cum, de pildă, în spaţiul elinofon Biserica a fost cea care a salvat identitatea şi demnitatea naţională, la fel şi la alte popoare ortodoxe, Biserica a fost cea care a salvat caracterul particular cultural şi naţional al fiecăruia dintre aceste popoare. Nu cumva şi în ultimii ani, sub cumplitele regimuri totalitare, nu tot Biserica Ortodoxă a fost cea care a păstrat vie nădejdea la aceste popoare, în ciuda dificultăţilor şi, dacă vreţi, în ciuda căderilor Bisericii?

După anii Reformei, dacă în Răsărit lumea ortodoxă izbutea doar să supravieţuiască şi de multe ori chiar şi această supravieţuire era o adevărată izbândă, dat fiind faptul că violenţele, islamizarea şi diferitele prigoane erau pricini permanente de vărsare de sânge, [în Apus] conflictul dintre Roma şi reformaţi a sfârşit într-o confruntare de forţe. Prima tensiune dintre reformaţi şi contrareformaţi s-a transformat într-o încercare a fiecărei părţi de a câştiga sfere de influenţă. Astfel, Răsăritul devine, începând din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, câmpul de propagandă al papistaşilor şi protestanţilor. Misionari romano-catolici şi protestanţi se întrec care mai de care să aibă o prezenţă cât mai puternică în Răsăritul nostru. Este de la sine înţeles că mişcările acestea ale misionarilor occidentali erau facilitate de condiţiile istorice. Sărăcia, dependenţa de cuceritor, lipsa educaţiei, toate deschideau drum către o nouă dependenţă.

Cercetarea acestei epoci ne poate oferi multe date, însă în nici un caz nu va trebui să ne conducă la nelinişte şi înverşunare, aşa încât aprecierile noastre să fie obiective şi să conducă la învăţăminte utile. În studiul pe care îl facem acelei perioade nu va trebui să ascundem realitatea, nici să punem la arhivă acele date care arată că infiltrarea occidentalilor, nu rareori, a fost facilitată şi de ai noştri. Într-o considerare obiectivă a lucrurilor suntem datori să arătăm climatul şi mentalitatea care se cultivaseră în Răsărit, un climat de supraevaluare a culturii occidentale, de orientare de multe ori slugarnică faţă de Occident sau chiar într-o adevărată manie a occidentalizării. Exemplu clasic pentru o asemenea orientare „maniacală” faţă de Occident şi de subapreciere a ethosului ortodox este Petru cel Mare al Rusiei (1682-1725), care a ajuns până la a exercita prigoane urmărind să dezrădăcineze din sufletul rus obişnuinţele răsăritene şi să facă să treacă în societatea rusă un mod de viaţă şi de exprimare occidental. Dar şi în spaţiul elen nu au lipsit acoliţii Iluminismului, intelectualii care vedeau Occidentul ca fiind izbăvirea din necazuri şi garanţia siguranţei şi a stabilităţii. Un caz clasic este Adamantios Koraís, care, fiind profund iniţiat în modul occidental de viaţă, a dorit să transfere în Răsărit duhul Occidentului. Această încercare este înfăţişată cosmetizat sub haina teoriei „transfuziei” care presupune caracterul antic elen al culturii occidentale şi fireasca întoarcerea a poporului grec la baza iniţială şi la leagănul lui cultural.

Va trebui ca în acest punct să facem o precizare necesară. Când ne referim la Occident cu o anume dispoziţie critică, nu avem intenţia de a condamna sau de a respingem în bloc orice provine din Occident, nici, desigur, nu punem la îndoială faptul că Occidentul are ce să ofere în Răsărit. Problema este ce are să ofere şi ce nu şi ce nu poate, prin urmare, să ofere. Dispoziţia critică, şi scepticismul viu, şi împotrivirea Răsăritului se datorează faptului că intervenţiile occidentale, din perioada ocupaţiei france (1204 şi următorii) până la cele mai recente, urmăreau dominaţia, asimilarea şi prin urmare desfiinţarea teologiei răsăritene, a ethosului şi a vieţii bisericeşti ortodoxe. Cu alte cuvinte, toate aceste intervenţii urmăreau transformarea societăţilor ortodoxe după modelele occidentale. Astfel s-au creat în ţările ortodoxe focare occidentale, şcoli, fundaţii sociale, comunităţi religioase. Prin intermediul acestora şi în paralel cu ajutorul politic care venea din ţările occidentale, intervenţia occidentală a avut în esenţă un singur ţel, să conducă Răsăritul la Renaştere, să şteargă orice amintea de Bizanţ şi de gândirea patristică.

În acest scenariu al intervenţiilor occidentale nu va trebui să uităm Uniaţia. Începutul Uniaţiei se menţionează în anul 1215, când Conciliul latin de la Lateran a decis să „permită ţinerea obiceiurilor ortodocşilor, precum şi hirotonia bărbaţilor care erau de acord cu ţinerea obiceiurilor bisericeşti răsăritene”, cu condiţia că vor recunoaşte pe Papă ca fiind conducător al Bisericii şi vor accepta învăţătura dogmatică a Romei. Desigur, în fapt, Uniaţia apare după Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) şi îşi face simţită prezenţa după 1577, când se înfiinţează la Roma vestitul Colegiu al Sfântului Athanasie, ai cărui absolvenţi „ies cei mai fanatici apărători ai primatului papal”. Uniaţia a fost caracterizată drept un „sistem al vicleniei şi al înşelăciunii” şi este cea mai nelegiuită încercare de infiltrare, de aceea şi Sfântul Marcu Evghenicul foloseşte despre uniaţi cuvinte grele. Îi numeşte „greco-latini”, „jumătate oameni, jumătate animale” şi „asemenea centaurilor din mituri”.

În secolul al XX-lea, prin noile idei despre relaţiile interumane şi comunicare, prin contactele ecumenice şi discuţiile teologice s-au suspendat în foarte mare măsură campaniile prozelitiste organizate ale occidentalilor către Răsărit. Mai cu seamă lumea protestantă, dacă facem excepţie de mici biserici marginale care nu au încetat niciodată prozelitismul, a înţeles, sau cel puţin a arătat că a înţeles faptul că această tactică nu poate să aibă rezultate. Au înţeles că atunci când sunt agresaţi, oamenii se apără blindându-se în tradiţiile lor, cu rezultatul că se cultivă un duh al conservatorismului şi se întrerupe orice comunicare cu exteriorul.

Profesor Konstantínos Skoutéris

www.pemptousia.ro

%d blogeri au apreciat: