Obiceiuri de Sfintele Paști

obiceiuri-vechi1

Ciclul pascal

Cea mai mare sarbatoare a crestinilor, Invierea Domnului, este prilejul, pentru romani, de a trai clipe de bucurie sfanta, dar si de a sarbatori in cadrul comunitatii.

Pastele, cum denumesc romanii sarbatoarea Invierii, isi are etimologia in cuvantul ebraic pesah, trecere. Pastele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Rosie, din robia Egiptului, in pamantul fagaduintei, Canaan. Pastele crestinilor este, in primul rand, sarbatoarea Invierii Domnului, dupa al carui model vor invia toti crestinii.

obiceiuri-vechi2Dar inainte de a face o discutie aprofundata asupra sarbatorii Pastelui, trebuie sa spunem ca ea nu este una izolata. Antreneaza un intreg ciclu de sarbatori si evenimente, care fac sa se individualizeze, clar, in calendarul romanilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe sarbatori, de la intrarea in Postul Mare pana la Pogorarea Duhului Sfant (Rusaliile), adica perioadele numite, in termeni bisericesti, a Triodului si a Penticostarului.

Pe planul culturii populare, inceperea Postului Mare este marcata prin distractia care se face inainte de post. In Vestul tarii, dar si in zonele cu populatie catolica, aceasta poarta numele de farsang, fasanc sau fashing. Este, de fapt, un carnaval al intregului sat, la care tinerii se mascheaza, iar cei mai in varsta asista. Mastile sunt fie confectionate ad-hoc, din materiale existente prin gospodarie – haine vechi, perdele, obiecte vechi, etc. – fie sunt consacrate prin traditie, cum e cazul „berbecilor” de la Slatina – Timis, din judetul Caras – Severin.
obiceiuri-vechi3
Cele mai des intalnite scenarii la farsang, nelipsite din cele mai multe locuri, sunt „nunta”, „medicul” si, obligatoriu, „inmormantarea”. Aceasta din urma mimeaza ceremonialul unei inmormantari traditionale, numai ca mortul este … farsangul – o papusa din paie, imbracata in straie vechi. Ea este arsa, la sfarsitul carnavalului, ca semn al mortii iernii si al venirii primaverii. Momentul marcheaza si sfarsitul carnavalului, care se desfasoara in ultima zi a saptamanii branzei. Mascatii umbla pe strada, sau joaca, sau colinda pe la casele oamenilor, jucand mici scenete improvizate, sau doar urand ceva gazdei. Deoarece multi dintre ei sunt feciori de insurat, „spargerea carnavalului” se soldeaza, de regula, cu o petrecere, la care sunt invitate si fetele din sat.

Intre datinile de Lasata Secului, se individualizeaza obiceiul „Cucii”, specific Dobrogei (mai demult) si satelor din sesul Dunarii. Astazi obiceiul este sporadic intalnit, cel mai spectaculos carnaval fiind in comuna Branesti, langa Bucuresti.
obiceiuri-vechi5
Acum obiceiul este o parada a mastilor de cuci si cucoaice, urmat de o bataie si de hora. In vechime este atestat un obicei mai amplu, in trei parti. Prima se desfasura in dimineata zilei de Lasata Secului, cand cucoaicele (flacai travestiti in femei), cutreierau satele simuland bataia cu chiuliciul (un bici in varful caruia atarna o opinca rupta). A doua parte a obiceiului o constituia o piesa care o avea in centru pe „bunica cucilor”, in jurul careia se adunau, in mijlocul satului, miri si mirese, ciobani si ciobanite, vanatori si vraci, constituind o parada zgomotoasa. Dupa ce trageau trei brazde simbolice, in forma de cerc, unul dintre ei (de obicei mirele) era udat cu vin.

Seara se desfasura ultima parte a carnavalului, cand mastile erau rupte de pe cap, se tranteau la pamant, se calcau in picioare si se striga:

„Sa piara cu tine
Tot ce-i rau in mine
Si sa fie luminat
Cum am fost inturnat” [1]
Sfarsitul era, fireste, hora.

Dar acestea nu sunt singurele manifestari consemnate in cultura populara romaneasca. Pe langa ele, au existat si alte obiceiuri la prinderea postului, numite „Refenele” [2] sau „Vergel”, Alimori, Hodaite (in Hunedoara) sau Priveghi (in Banat), strigarea peste sat sau alte obiceiuri.

„Refenelele” sunt petreceri ale tinerilor din duminica dinaintea Lasatului de Sec. Ei se adunau pe la unele case, unde petreceau (dansau) aceleasi jocuri ca la hore, dar insotite de chiuituri (strigaturi). Dupa ce se infierbantau putin feciorii, se luau de fetele suparate ca au trecut caslegile prea repede si le ironizau:

„Lucra, mama, ce-i lucra
Si-mi porneste ursita
Doara ma pot marita,
Ca-s batrana ca si tine
Si rad oamenii de mine.

Vinde, mama, gastele,
Risipeste-mi gatele,
Ca sa trec Caslegile!
Dup ce-oi trece pe prag,

Mi-o iesi grija din cap,
Oi pune furca-n carare,
Mai mult nu te-oi supara.” [3]

Feciorii necasatoriti, luati in batjocura, se dezvinovateau astfel:

„Socotit-am sa ma-nsor,
S-aduc maicii ajutor;
Socotit-am sa ma las,
Sa nu-i fac maicii necaz”.

La Lasatul Secului de branza, pe inserate, tinerii aprindeau focuri pe dealul din jurul satului. Dansau in jurul lor, sau sareau peste foc, iar baietii cu un taciune sau cu un bat aprins la un capat, faceau cercuri in aer, strigand: „Alimori! Alimori!”.

obiceiuri-vechi4In alte zone, in prima duminica a Postului Mare, feciorii satului strangeau doua carute cu paie, de la fiecare gospodarie cate o furca. Afara din sat puneau deasupra paielor o figura de barbat si una de femeie, facute din lemn, ca doi indragostiti. Apoi aprindeau niste roti de lemn puse in varful unor bete si le roteau. Alti tineri faceau un fel de pod, de care se loveau rotile aprinse si sareau in sus, strigand: „Asta am aruncat-o in norocul Mariei!”. Iar cu cat roata sarea mai sus, cu atat se spunea ca va fi norocul mai mare.

In muntii Apuseni se practica o sarbatoare a focului viu, numita Hodaite, varianta locala a Alimorilor. Ea avea loc intr-o zi din saptamana alba (a branzei) sau in prima zi a Postului Mare. Pe dealurile sau pe muntii dimprejurul satelor, copiii mai maricei (peste 12 ani) dadeau drumul unor manunchiuri de nuiele impletite cu foi de porumb si paie, strigau:

„Pazea, ca vine roata de foc,
Cu belsug, cu noroc;
Pazea, ca vine soarele
Si va arde picioarele,
Pazea, pazea!” [4]

 

 

Textul integral pe: crestinortodox.ro

 

[1] R. Vulcanescu, Mitologie romana, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1987, p. 434

[2] M. Pop, Obiceiuri traditionale romanesti, Buc., 1976, p. 85

[3] S. Fl. Marian, Sarbatorile la romani, vol. 1, Ed. Grai si suflet – Cult. nat., Buc., 2001, p. 205

[4] R. Vulcanescu, Mitologie romana, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1987, p. 382

%d blogeri au apreciat: