Noi am vrut doar doi profesori amărâți…

Eva_Iova_2011Editorial de Eva Șimon apărut în ”Foaia Românească” în decembrie care reflectă  și realitatea românilor din Serbia. Merită citit.
Peste câteva săptămâni, România va intra în campanie electorală pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie. Pentru ciolanul care se numește „români din diaspora” se vor bate mai mulți decât acum patru ani. Românii din jurul României vor fi prinși în agitația celor care vor avea nevoie de voturile basarabenilor și ucrainenilor cu cetățenie română. Ceilalți, timoceni din Bulgaria și Serbia, români din Voivodina sau din Ungaria, vor fi nevoiți să aștepte. Să aștepte din nou. Până se va înființa noul guvern, până se vor instala în fruntea instituțiilor responsabile cu problemele lor noii conducători, până vor face toți noi și noi vizite de documentare cu dorința sinceră de a cunoaște problemele reale ale comunităților istorice. Autoritățile de la București se tot documentează, deja de 20 de ani, și o fac cu sinceritate și prietenie. Dar în toți acești ani noi ne stingem… Și, încet-încet, nici probleme nu vom mai avea.

Românii de pretutindeni cer de ani de zile ca România să aibă un minister pentru românii din afara granițelor. Un întreg minister și nu doar un departament. Problema este însă că România nu are nici măcar o strategie clară, sigură, bătută în cuie, pentru problemele românilor de pretutindeni. Strategiile se cam schimbă odată cu schimbarea fiecărui secretar de stat. Unii dau mai mulți bani pentru Basarabia, alții pentru Italia și Spania. Unii consideră că este mai important să se înființeze școli românești pentru copiii românilor plecați la muncă în Italia și Spania, decât să sprijine inițiativele românilor băștinași din Timoc sau Ungaria pentru întărirea sau revigorarea limbii materne la copiii familiilor care se încăpățânează să rămână români. Se încăpățânează deja de secole, în țări străine care de fapt, sunt patriile lor, fiindcă pe ei nu „sărăcia, și nevoile, și neamul” i-au făcut să se mute aici. Au fost în aceste țări dintotdeauna.
Lipsa unei strategii concrete și sigure la București rezultă nesiguranța în care își trăiesc viața de minoritari românii din jurul României. Ungaria are nenumărate fundații, organizații care îi sprijină pe diferite căi pe ungurii din afara țării. Scopul și menirea acestora nu se schimbă tot la patru ani, odată cu schimbarea coloraturii politice a guvernelor. Pentru Ungaria, problematica ungurilor din afară este un lucru sfânt, de care nu se atinge niciun guvern. Tocmai din acest motiv ne doare pe noi mai tare că țara noastră mamă, România, nici după aproape o sută de ani, de când ne-a lăsat aici, nu prea știe ce să facă cu noi.
Ne-au trebuit și nouă ani buni ca să învățăm cum să ne spunem of-urile, cum să vorbim „bucureștenește” ca să fim înțeleși. Am înțeles că dacă ne exprimăm dorințele doar prin generalități și fiindu-ne chiar rușine să cerem lucruri aparent neînsemnate, să spunem lucrurilor pe nume, nu ne va înțelege nimeni. De câțiva ani însă s-au conturat și câteva doleanțe concrete, clare din partea comunității românești din Ungaria. Unele dintre acestea au intrat chiar și în protocoalele bilaterale, unele (foarte puține) fiind respectate, iar altele (și, din păcate, acestea sunt mai multe) fiind lăsate uitării. Primăria din Micherechi cere de vreo 5 ani sprijinul României și al Ungariei, în egală măsură, pentru construcția unui nou centru cultural multifuncțional în singura localitate majoritar românească din Ungaria. În afară de teancuri de hârtie și de un car de promisiuni, încă nimic nu s-a realizat. Micherechenii mai au o dorință concretă, exprimată și documentată deja de un an și jumătate. Nici la asta nu s-a găsit soluție. Este vorba de trimiterea a doi pedagogi români, un profesor și un educator, pentru școala și grădinița din sat. Doi pedagogi care ar revigora limba română și care ar aduce suflet românesc în aceste instituții. Doi profesori români care să nu știe ungurește. Doi profesori amărâți, cărora România ar trebui să le dea doar salariile, pentru că primăria le-ar asigura casă. E o cerere atât de mică, ar costa atât de puțin, în raport cu efectul care s-ar putea vedea într-un an, doi. Poate dacă am fi cerut de la UDMR, s-ar fi rezolvat într-o lună. Are și răbdarea limitele ei!
Eva Șimon

%d blogeri au apreciat: