MIRIDE PE DISCUL LUI PATERNUS

paternus1
Între obiectele paleo−creştine care ne vorbesc despre vechimea creştinismului românesc în spaţiul carpato−danubiano− pontic, se află învăluit în nimb şi celebrul “Disc al lui Paternus” de la cumpăna veacurilor V−V1, care va fi aparţinut bătrânului episcop cu acelaşi nume din Sciţia Mică sau Dobrogea de astăzi. Se ştie că Sfântul Disc, alături de Sfântul Potir, este unul dintre obiectele liturgice sau sfinte vase, de primă importanţă şi necesitate la săvârşirea Sfintei Liturghii, începând de la Proscomidie, până la otpust, pe acesta aşezându−se şi rânduindu−se de către preotul slujitor Sfântul Agneţ, care se va preface în Trupul lui Hristos şi toate celelalte părticele sau “miride” scoase din prescuri şi închinate Maicii Domnului, cetelor îngereşti şi ale sfinţilor, ierarhului locului, poporului binecredincios şi conducătorilor lui şi ctitorilor şi bine−făcătorilor bisericii, precum şi tuturor viilor şi morţilor pomeniţi şi amintiţi, ştiuţi şi neştiuţi, iar în cele din urmă, mirida pentru preotul săvârşitor.
Având în vedere faptul că “Discul lui Paternus” este cel mai vechi şi mai cunoscut obiect liturgic de acest fel, din întregul spaţiu românesc, nu se poate să nu ne gândim şi să nu ne imaginăm mulţimea şi lanţul neîntrerupt al tuturor Liturghiilor săvârşite cu şi pe acest Disc, înţelegându−l şi contemplându−l ca pe una din “pietrele de temelie” sau fundamentale ale spiritualităţii noastre ortodoxe daco−romane, socotindu−l − din punctul nostru de vedere − ca pe una din efigiile acestei spiritualităţi, alături şi împreună cu nu mai puţin celebra Tăbliţă de bronz de la Biertan, din secolul IV, cu cuvintele−prolog ale nescrisei “Epistole către Români”: “Ego Zenovius votum postui” (Eu, Zenovius am pus făgăduinţă…).
Pentru aceea, “Discul lui Pater nus” ni se pare rânduit şi aşezat de către Providenţă, prin necunoscutul înger păzitor al neamului românesc, la temelia şi dedesubtul gliei strămoşeşti, a spaţiului eclesial de deasupra acesteia şi pe eterna Sfântă Masă a neziditei şi nevăzutei Catedrale a Mântuirii Neamului! Urmare, continuare, prelungire şi consecinţă a acestei viziuni, toate celelalte aşezăminte, ctitorii, biserici, mănăstiri, schituri sau catedrale, cimitire şi morminte, troiţe şi icoane, miniaturi şi manuscrise, slujiri şi propovăduiri, rugăciuni şi cântări, doxologii şi polieleuri, Taine şi ierurgii, contemplaţii carpatine şi tăceri isihaste, şiroaie de lacrimi şi jertfe depline pentru Hristos ale tuturor celor vreodată botezaţi în acest spaţiu binecuvântat, de Dumnezeu păzit şi de Maica Domnului ocrotit, nu ni se par a fi fost altceva sau a fi altfel decât smerite şi de Dumnezeu primite “Miride pe Discul lui Paternus”, întru aşteptarea Marelui Vohod şi a Prefacerii Eshatologice, după cuvenita şi rânduita “Punere−nainte” din trecutul de ieri, din prezentul de astăzi şi din viitorul de mâine.
Aceasta ne face să credem şi să vedem “Sfânta Copie” în dreapta Arhierului Hristos şi prescura neamului românesc în stânga Lui, El însuşi săvârşind şi lucrând Proscomidia istoriei noastre, după ale Lui necunoscute taine şi rânduieli dumnezeieşti, prin toţi slujitorii Lui văzuţi din Betleemul Proscomidiarului şi Ierusalimul Altarului. Prin naşterea şi botezul fiecăruia dintre noi, prin chemarea, alegerea şi nevrednica noastră slujire, prin ostenelile şi ne voinţele noastre după puteri, prin creşterea, lucrarea şi rodirea duhovnicească tainică, întru cunoştinţă, virtute şi har, întru curăţire, iluminare şi dar şi întru măsura şi statura fiecăruia, suntem scoşi de Copia nevăzută a lui Hristos din Prescura neamului nostru şi aşezaţi şi rânduiţi ca “miridă” după rostul şi destinul fiecăruia, pe “Discul lui Paternus”, lângă şi împreună cu toţi ceilalţi.
paternus2Creştinul ortodox român numai astfel îşi poate înţelege sensul adânc, existenţial şi înalt al vieţii sale. Conştiinţa noastră creştină trebuie să ne înconvoaie libertatea propriei voinţe de a rămâne ceea ce vrea Dumnezeu să fim şi ceea ce au fost înaintaşii noştri şi ceea ce vor fi urmaşii noştri: “miride pe Discul lui Paternus”. Paternus nu este doar numele necunoscutului episcop, ci poate mai ales numele lui Dumnezeu Tatăl, sau al “Părintelui luminilor”, de la care “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit, de sus este, pogorându−se de la” El, în chip de limbi de foc ca la Rusalii şi ca la fiecare Sfântă Taină şi Sfântă Liturghie a Bisericii.
Pe tot parcursul vieţii noastre, suntem “miride” în rândul celor vii, iar prin sfârşitul creştinesc al vieţii noastre suntem trecuţi în rândul “miridelor” celor adormiţi întru Domnul. Pe toţi însă, vii sau adormiţi, ne acoperă “procoveţele” Duhului Sfânt şi “Sfântul Aier” al văzduhului celui plin de Lumina învierii lui Hristos şi a atot−prezenţei lui Dumnezeu, pentru ca după plinirea vremii Prefacerii, Mâna lui Dumnezeu să ne ridice de pe “Discul lui Paternus” şi să ne pună pe vecii vecilor în negrăitul şi nesfârşitul Potir al iubirii, iertării şi milei divine, dobândite prin Sângele Jertfei lui Hristos, care s−a vărsat pe Cruce pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.
Pentru aceasta, rămânând atârnaţi de Omoforul lui Hristos: „Sus să avem inimile!” „Să mulţumim Domnului!” şi „Să luăm aminte: Sfintele Sfinţilor!”

 
Episcop-locțiitor
al Episcopiei Dacia Felix
+ Daniil Partoşanu

%d blogeri au apreciat: