Lumânări aprinse în toate județele României pentru a marca ocupația sovietică a Basarabiei din 28 iunie 1940

unire
Mii de lumânări au fost aprinse în București și zeci de orașe ale României de către tineri simpatizanți ai mișcării unioniste. Astfel s-a dorit a fi comemorată drama românilor din Basarabia, după ce sute de mii de români basarabeni, bucovineni și herțeni au căzut victime ale ocupației sovietice.
28 iunie, zi neagră în istoria României, zi de aducere aminte, zi de doliu pentru mulți români. În acea zi, ca urmare a ultimatumului sovietic, armata și administrația română au evacuat Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herței, care astfel au intrat pentru multe decenii sub ocupație rusească. Masacre, deportări și confiscări s-au abătut din chiar aceeași zi peste populația dintre Prut și Nistru. Și astăzi, mulți români din aceste teritorii nu se bucură de drepturile naționale ce li se cuvin,  transmite Romanian Global News.

Cei care nu uită și care nu se resemnează în fața tragediilor istoriei s-au strâns în mai multe orașe pentru a scrie cu litere de lumină că Basarabia e România.

Botoșani, Cluj, Pitești, Suceava, Balș, Călărași sau Târgu Mureș sunt unele din cele peste 20 de orașe unde românii au păstrat un moment de reculegere la lumina lumânărilor în amintirea celor petrecute acum 74 de ani.

Membrii Platformei Unioniste „Acțiunea 2012” continuă să lucreze zi de zi pentru a readuce Basarabia acasă, pentru reîntregirea națională. Istoria se scrie în fiecare zi!
Basarabia sub ocupație rusă

 

În urma așa-numitei păci de la București, din mai 1812, teritoriul și populația dintre Prut și Nistru erau rupte din trupul vechiului stat al Moldovei și intrau sub stăpânire rusească. Din 1813, noua anexiune primea denumirea oficială de Basarabia. Ce s-a întâmplat în cei 200 de ani care au trecut de atunci? Răspunsul nu este simplu, iar consecințele acelui act s-au constatat în timp. Pentru poporul român s-a dezvoltat treptat un sentiment de frustrare, ca urmare a înstrăinării printr-un act de forță a unei importante părți a ramurii sale răsăritene. Pentru puterea ocupantă, pe parcursul mai multor decenii s-a elaborat o întreagă „teorie” despre o așa-zisă eliberare a Basarabiei, care timp de secole nu și-ar fi dorit ceva mai bun decât alipirea la Imperiul Rus. O „teorie” care s-a născut în timpul țarismului, a supraviețuit și s-a dezvoltat în timpul comunismului, dar mai are și astăzi susținători. Dincolo de disputele politice sau istorice care nu au încetat niciodată, raptul din 1812 a marcat dureros și uneori tragic, timp de două secole, raporturile româno-ruse.

Pe fondul unor puternice frământări și nemulțumiri sociale, atât din partea boierilor, cât și a bisericii și a țăranilor moldoveni care cereau păstrarea obiceiurilor pământului, moștenite din vechime, în timpul țarului Alexandru I (1801-1825) administrația rusă a recunoscut și menținut, o perioadă, anumite drepturi populației autohtone. Aceste drepturi au fost reduse drastic de noul împărat rus, Nikolai I, care, în 1828, a introdus Instituția pentru cârmuirea Basarabiei, populația fiind supusă unui amplu proces de rusificare: limba maternă a moldovenilor nu mai poate fi utilizată în documentele oficiale și, treptat, este înlocuită din școli; schimbarea echilibrului demografic este intensificată prin continuarea colonizării provinciei cu imigranți din alte regiuni ale Imperiului sau chiar din țări europene. În 1873, Basarabia este transformată în gubernie rusească, fiind integrată total Rusiei țariste.
unire
Lichidarea nobilimii basarabene. Măsurile prin care se urmărea anihilarea identității etnice și culturale a românilor basarabeni s-au desfășurat în cadrul unui amplu proces de asimilare, care a cunoscut periodic momente de intensitate maximă, dar și de rezistență și nesupunere față de acțiunile puterii dominante. Încă din 1814 au izbucnit o serie de revolte antirusești, alimentate atât de țăranii liberi, cât și de boieri. După un nou război ruso-otoman, urmat de pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), în semn de protest față de politica țarului în bazinul dunărean, marele cărturar și diplomat basarabean Alexandru Sturza, fiul primului guvernator al Basarabiei după anexiune, își dădea demisia din Ministerul de Externe al Rusiei, în care activase cu merite strălucite timp de două decenii. Mai târziu, într-o carte finalizată la maturitate, în 1853 („Notions sur la Russie/Mențiuni despre Rusia”), Alexandru Sturza punea în discuție politica imperială față de noile achiziții de teritorii și populații de la periferie: „Ne pare rău că în zilele noastre Rusia a ajuns la momentul critic… A centraliza, a rusifica, a șterge din ce în ce mai mult toate nuanțele locale, acesta este astăzi scopul principal ce preocupă puterea”. Savantul basarabean retras la Odesa atrăgea atenția, în aceeași lucrare, asupra amplitudinii măsurilor de colonizare și schimbare a compoziției sociale și demografice în țara sa de baștină: „Rușii din interiorul imperiului și o mulțime de străini de toate națiile curg puhoi și fără încetare spre Basarabia; ei se stabilesc aici în număr mare… ”.

Care au fost consecințele unei astfel de politici de colonizare și asimilare în Basarabia? Una dintre ele, cu implicații directe asupra destinului identității românilor basarabeni, a reprezentat-o deznaționalizarea nobilimii, care, potrivit opiniei unui renumit istoric, sub dominațiunea rusă și-a pierdut steagul național. Timp de aproape o jumătate de secol de la anexiune, nobilimea basarabeană a dus o luptă necontenită pentru limbă, cultură și legile naționale. Un fost reprezentant al administrației țariste în Basarabia, F.F. Vighel, viceguvernator al provinciei în perioada 1823-1826, adept al rusificării, notează în Memoriile sale despre perioada respectivă: „Nimeni din nobilii moldoveni nu știa limba rusă și nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul… Nobilii se considerau conducători ai poporului și țineau mult la naționalitatea lor”. Nobilimea basarabeană reprezenta, așadar, un stâlp al rezistenței și continuității identitare românești în teritoriul ocupat de ruși. Potrivit mărturiilor istorice, la Chișinău se aflau în 1839 boieri moldoveni cu devotament pentru nație; în 1848, tot în orașul de reședință al capitalei Basarabiei se proiecta editarea gazetei „Românul”; în anii 1862-1863, un partid al boierilor basarabeni visa la o singură Românie unită.

Sunt doar câteva din motivele pentru care administrația țaristă urmărea sistematic anihilarea și lichidarea unei asemenea categorii sociale, ce se opunea planurilor imperiale de asimilare și omogenizare a societății ruse. Datele statistice și documentare sunt relevante. La șase ani după anexare, în 1818, lista nobililor din Basarabia număra 145 de familii, din care 138 (95 la sută) erau de origine moldovenească. În 1912, la centenarul anexării Basarabiei de către Rusia, numărul familiilor nobiliare ajunsese la 468, dar compoziția lor etnică era schimbată radical: 327 dintre acestea, mai mult de două treimi (69 la sută), erau nemoldovenești, în timp ce numai 137 (30 la sută) mai proveneau din Moldova (Alexandru Boldur, „Soarta istorică a nobilimii din Basarabia”, 1935, Chișinău, p. 20-22). În procesul renașterii naționale ce a dus la unirea din 1918, rolul politic al nobilimii a revenit altei clase sociale – țărănimea, căreia i se datorează în mare parte revenirea de atunci a Basarabiei la Patria mamă. „Țăranul basarabean – scrie cu îndreptățire istoricul Alexandru Boldur – care și-a păstrat mentalitatea sa națională și limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc” (*Op. cit., p.24).

unire
Manastirea Capriana – ctitorie a patru voievozi moldoveni- Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu

Biserica – apărător al neamului. Alături de clasa socială a țărănimii, un alt pilon al păstrării identității românești în Basarabia, sub ocupația țaristă și apoi sovietică, l-a reprezentat clerul, „din cădelnițele căruia – cum afirmă un autor inspirat – nu ieșea numai mirosul de tămâie, ci și puțin parfumul culturii naționale”. Este interesant de consemnat faptul că, în 1812, în momentul raptului, în Basarabia se desfășura o puternică activitate religioasă, evidențiată pregnant de numărul celor 775 de biserici parohiale și 40 de mănăstiri și schituri existente în 755 de sate și orașe ale provinciei, deservite de un numeros personal preoțesc, pregătit în spiritul valorilor naționale. Încă de la început, s-a ivit un conflict: pe de o parte, biserica basarabeană, deși trecută în urma unei decizii politice sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, continua să militeze pentru un statut propriu, decurgând din caracterul specific al limbii, moravurilor și obiceiurilor populației locale, diferit de cel al populației majoritare ruse a Imperiului; pe de altă parte, deși Biserica ortodoxă se bucura de o mare autoritate în Rusia, ea devenise, sub presiunea țarilor, o anexă a statului rus; membrii Sfântului Sinod, format din episcopi, erau numiți de țar și deveneau astfel înalți demnitari ai curții imperiale, al căror scop suprem era să dezvolte în inimile enoriașilor dragostea necondiționată față de scaunul împărătesc. Sunt edificatoare, de pildă, cuvintele pe care le adresa moldovenilor de la Ismail, la 10 octombrie 1878, arhiepiscopul rus al Basarabiei, Pavel Lebedev, cu prilejul reocupării de către Rusia a celor trei județe din sudul provinciei (Bolgrad, Ismail și Cahul): „Ține minte, țară nou alipită, că tu ești avanpostul poporului rus și al bisericii ruse, avanpostul prin care poporul rus și biserica rusă intră în atingere cu popoarele de o credință și de un sânge cu noi” (Nicolae Popovschi, „Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși”, 1931/2000, Chișinău, Editura Museum, p. 147-148).

Este îndeobște cunoscut faptul că primul ziar național românesc apărut la Chișinău, în mai 1906, la aproape o sută de ani de ocupație străină, s-a intitulat „Basarabia” și a fost realizat de studenți și absolvenți ai Seminarului teologic din capitala provinciei. „Limba noastră”, pe care Ovid Densușianu o considera „cea mai frumoasă poezie închinată limbii române”, a fost scrisă de un preot-poet, Alexei Mateevici, cel care, în fața studenților din Chișinău, în 1917, afirma: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român”. Tot din rândul seminariștilor teologi s-au afirmat și cei mai mulți dintre făuritorii Unirii din 1918. În pofida înstrăinării și a numeroaselor opreliști, Biserica Basarabiei a supraviețuit regimului țarist: în 1918, ea revenea la sânul Patriei mame cu o zestre însemnată: un patrimoniu spiritual păstrat cu evlavie. La acest capitol, poate „cea mai bogată comoară – cum scria istoricul N. Popovschi în 1931 – a fost frumoasa limbă românească, acea limbă a vechilor cazanii pe care populația băștinașă din Basarabia a păstrat-o cu sfințenie sub scutul bisericii, cu via ei înrâurire, trecând-o prin toată negura vremurilor, ca o unică moștenire pe care nu i-a putut-o răpi oblăduirea străină” (Op. cit., p. 312.).

Astfel de strădanii și sacrificii au făcut posibil acel moment unic și miraculos din 27 martie 1918, când Sfatul Țării, dând glas voinței populare și invocând puterea dreptului istoric și dreptului de neam, proclama unirea Basarabiei cu mama sa România. Un act prin care, așa cum va afirma câțiva ani mai târziu unul din făuritorii săi, Pantelimon Halippa, se voia ca „Basarabia să nu mai fie măr de discordie între ruși și români (…), căci a fost, este și trebuie să rămâie pământ românesc”. Sorții îi pregăteau, însă, Basarabiei un destin plin în continuare de tragism și neprevăzut.

Ioan C. Popa

%d blogeri au apreciat: