Limba română de la adevăr la erori și controverse teoretice

Apărut la sfârșitul lunii noiembrie 2008 sub semnătura domnului Dr. Mihai Vinereanu, DICȚIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE are înconcepția autorului menirea de a transmite „un mesaj nou, și anume, acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât sepoate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română, atâta timp cât inscripțiile și glosele traco-dace au rămas insuficientdescifrate.”
Inaugurată pe scară extinsă în studiul limbii române de către B.P.Hașdeu, metoda comparativ-istorică devine, odată cu perfecționarea ei în timp, instrumentul prin care autorul noului dicționar pune capăterorilor teoretice introduse în lingvistica românească de Cihac, conform căruia limba română ar fi constituită numai din cuvinte împrumutate: 20% din limba latină, 40% din limbile slave, 20% din limbaturcă și alte 20% din alte limbi. Toate dicționarele care i-au urmat (Tiktin, Pușcariu, Cioranescu, inclusiv cele elaborate sub egida Academiei Române) au reconfigurat cam aceeași structură imaginată de Cihac, ceea ce dă impresia că limba română ar fi o mixtură bizară destinată creolizării însoțită în plan gramatical de pierderea aproapetotală a flexiunii morfologice. Comparată însă cu morfologia bogată și precisă a declinărilor, dar și a conjugărilor, specifice limbii române, ideea că limba română ar fi numai o limbă de adunătură încropită din graiul răstit al mercenarilor abrutizați trimiși în Dacia de Imperiul Roman, la care s-ar fi adăugat cuvinte rămase pe aici din vocabularul sumar al migratorilor, este o idee esențialmente falsă perpetuată doar prin sfidarea principiului conform căruia o flexiune morfologică consistentă nu poate să dăinuiască decât în intimitatea unei limbi mature și stabile, cu un vocabular propriu bine dezvoltat.
Tot la nivel de principiu a fost și mai este sfidat caracterul profund unitar al limbii române vorbită fără nici-o diferență atât în interiorul fostului limes roman cât și în exteriorul lui. S-a ignorat și se ignoră astfel faptul că limba oficială a Imperiului Roman, nu putea unifica graiul dacilor, așa cum n-a reușit să unifice nici macar dialectele italice, atât de plastic caracterizate la vremea sa de Dante Alighieri.
În efortul de a se susține cu orice preț originea latină sau după cazoriginea slavă a multor cuvinte din limba română, toți autorii de dicționare de până acum au recurs în mod absurd la așa numitele reconstituiri pretinzând că formele pe care abia le plăsmuiau ar fi fost în antichitate modele pentru cuvintele românești. Or, se afirmă la nivel de principiu că nu poate fi adevărat decât ceea ce poate fi probat, așa încât a accepta pe mai departe că plăsmuirile ar fi avut o existență reală în acel domeniu numit „latina vulgară” înseamnă amenține în derizoriu orice studiu privind originea limbii române.
În numele ideii fixe că limba română ar fi de origine latină, până și omonimele româno-latine au fost considerate modele pentru cuvintele românesti, deși tocmai existența acestor omonime reprezină o altă dovadă clară că limba română nu poate fi de origine latină. Este celebru cazul cuvântului „mergo” în legatură cu care Sextil Pușcariu adat o explicație, de care ne jenăm și astăzi, în tentativa imposibilă de a corela înțelesul verbului românesc „a merge” cu înțelesul verbului latinesc „a scufunda”.
Abordările teziste au generat erori de interpretare chiar și încazurile în care aceleași cuvinte există într-adevăr, atât în limba latină, cât și în limba română, dar care se mai regăsesc și în alte limbi indo-europene. Pentru originea cuvântului românesc „cal” s-a propus latinescul „cabalus”, deși cu un același înțeles există șicuvântul polonez „kobela”. Și mai grav este faptul că în încercarea dea nu se aduce atingere originii latine a limbii române au fost eliminate din discuție, în mod sistematic, cele peste trei sute de cuvinte comune atât limbii române cât și limbii sanscrite, limbă care este cu cel puțin o mie de ani mai veche decât latina.
Aceste erori comise la nivel teoretic și altele asemenea lor au produs un număr însemnat de rezultate inacceptabile în explicarea originii lexicului românesc, ceea ce i-a determinat pe unii specialiști din lingvistică, dar mai ales pe cei din domenii conexe, să solicite și să propună remedii. Singurul însă, care a dispus de toate resursele necesare și mai ales de timp pentru a rezolva în ansamblul ei problema originii lexicului românesc a fost tânărul cercetător pe atunci Mihai Vinereanu. Familiarizat temeinic și cu logica riguroasă a științelor exacte, autorul reușește ca după mai bine de douăzeci de ani de efort solitar să ne ofere ca pe o reușită de excepție DICȚIONARUL ETIMOLOGICAL LIMBII ROMÂNE, primul întocmit pe baza studiilor de indo-eurpenistică. Și este o reușită de exceptie, atât prin cantitatea și calitatea documentației utilizate, cât și prin siguranța cu care aplică metoda comparativ-istorică, ceea ce i-au permis sa demonstreze că limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sine stătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporție de cel puțin 65% din cuvinte autohtone utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei. În efortul său de a ajunge la originile reale ale cuvintelor limbii române, autorul s-a dovedit a fi consecvent în a corecta, inclusiv, acele inadvertențe pe care le-a constat la autorii foarte bine cotați pe plan internațional.
Ca master și doctor în domeniul lingvisticii desfășurându-și activitatea de cercetare la New York, unde trăiște de peste 15 ani, obișnuit să se confrunte în congrese internaționale cu savanții generației sale, autorul a gândit și a realizat DICȚIONARUL ETIMOLOGICAL LIMBII ROMÂNE la nivelul standardelor actuale. Acesta este și motivul pentru care domnul Prof. Univ. Dr. Constantin Frâncu, Șeful Catedrei de Limba Română și Lingvistică Generală a Universității „Al.I. Cuza” din Iași s-a considerat îndreptățit să se refere la dicționar în termeni superlativi:
„Prin materialul inedit, lucrarea domnului Dr. Mihai Vinereanu este o lucrare lexicografică originală, deosebindu-se mult de dicționarele de până în prezent, care nu au nici principii ferme, nici metode adecvate.
Consider că dicționarul … este o foarte serioasă descriere a structurii etimologice a limbii române întrunind trei condiții esențiale:
1. este fără contradicții, bazându-se pe principii ferme respectând criteriul fonetic, dar și pe cel semantic,
2. este exhaustivă, cercetând literatura de specialitate, dicționarele etimologice românești existente și lucrările lixicografice, românești și străine,
3. spre deosebire de alte dicționare (DA, DLR, DEX), explică etimologiile și evoluțiile de sens în mod logic și plauzibil.
În concluzie, considerăm că … această lucrare lexicografică va deveni, cu sigurață, un punct de referință în literatura de specialitate.”
Scris în primul rând pentru specialiști, dicționarul este de un real folos pentru noi toți prin bogăția de informații acumulată din toată literatura de specialitate a lumii, informații care devin tot atâtea dovezi în favoarea repotențării indentității limbii române.
Cu privire la importanța dicționarului, iată care este și mesajul autorului către cititor: „Originea limbii române și a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât știința și teoriile științifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale și cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie selectate și interpretate în funcție de teoriile pre-existente.”
Deosebit de important este faptul că la o aceeași concluzie ajunsese și domnul Prof. Univ. Dr. Sorin Paliga în cartea sa intitulată ”Influențe romane și preromane în limbile slave de sud” apărută în anul 1996. Ediția a II-a a cărții, care a apărut în anul 2006 revăzută și completată arăta din nou că „exemplele analizate și discutate aici oferă suficiente argumente pentru reconsiderarea radicală a raporturilor dintre români și slavi în orizontul secolelor VI-X p.Ch.”
Ca unul care am ajuns la concluzii asemănătoare cu ale celor doi autori, dar urmând o cu totul altă cale, cea a metaforei care pornește de la arhetipul graiului uman articulat (Urwort), pretind că lucrările domniilor lor se înscriu între lucrările deosebit de valoroase ale domeniului, menit să asigure progresul lingvisticii în plan general european. Dintr-o asemenea perspectivă DICȚIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE reprezintă însăși izbânda limbii române pentru a cărei propășire au trudit, știuți sau neștiuți, înaintașii. La întrebarea lui B.P. Hașdeu Perit-au dacii?, astăzi putem răspunde cu un NU viguros pe baza probelor irefutabile ale dicționarului produse prin metoda comparativ-istorică unanim acceptată în întreaga lume.
Susținut de abnegația și profesionalismul doamnei Corina Firuță, directoarea editurii ALCOR-EDIMPEX SRL, autorul recentului nostru dicționar etimologic a reluat, dar a și finalizat la nivelul exigențelor actuale „munca prea migăloasă și îndelungată ca să poată fi dusă până la capăt” începută de Mihai Eminescu alături de blonda scriitoare Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu.
Considerat o „neapărată trebuință” de geniile noastre tutelare, Eminescu și Hasdeu, DICȚIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE trebuie să devină pentru fiecare dintre noi cartea noastră cea de toate zilele, în sensul propriu al cuvântului, pentru a recupera prin efort generalizatimensele pierderi și suferințe provocate de neîncrederea cu care am tratat timp de 200 de ani concluzia lui Petru Maior, care deși corifeu al Școlii Ardelene, ne atrăgea atenția că „dacă este să grăim oblu limba română este muma celei latinești.”
Cercetător genetică lingvistică
George Liviu Teleoacă

%d blogeri au apreciat: