Lacrimi amare

Urme ale trecutului - Simion Gașpăr
Urme ale trecutului – Simion Gașpăr

 
Atunci când răsfoiești volumul de proză ”Floare în fereastră” al Mariei Păuța Gașpăr, ai impresia că ai pătruns în secretul lăzii cu zestre a bunicelor și străbunicelor noastre. Și atunci, pășești cu sfințenie în lumea plină de tăgăduite secrete ale satului nostru, acolo unde viața și-a înfript rădăcinile în seva mănoasă a solului. Aici ia ființă neamul din noi, trecând apoi, prin timp și spațiu, în eternitate.

***

Prima rază de soare încă somnoroasă se ivi de după creasta dealului sfioasă, mângâind faţa întunecată a
mamei Maria. S−a trezit şi stă−n mijlocul curţii parcă nu−şi mai ştie rostul. Stă proptită de mărul care nu o dată, a bucurat−o cu merele aurii. Îi trec prin faţa ochilor spălăciţi secvenţe din viaţa ei, din viaţa familiei. Se simțea puternică atunci când casa era plină de voioşie, de rumoare. Prin curte viermuiau orătăniile, vitele umpleau grajdul… dar, acum, Doamne, acum…
Constată cu mult amar că dida şi tuţu, bătrânii ei părinţi împreună cu Gheorghe, soţul ei, îşi odihnesc oasele ostenite în cimitirul din deal. Copiii au zburat şi ei din cuib. A rămas singură, doar cu o pisică şi un căţelandru. Un oftat i se ridică din piept şi sparge liniştea dimineţii−n bucăţele. Sufletul îi este încătuşat în sloiuri de gheaţă, iar din ochi se desprind boabe argintii pe care le şterge cu poala şorţului.
Mamei Maria nu−i poţi defini vârsta. După umbletul sprinţar, zici că−i mult mai tânără, după brazdele pe care le−a lăsat plugul mare al vieţii, pe faţă, i−ai da mai mulţi ani decât avea. Multe griji, nevoi, dureri, i−au brăzdat faţa. Acum, este în grea cumpănă. Ştie că singură nu mai poate sta. Anii nu−i permit, dar n−ar lăsa locurile acestea care−I sunt prieteni de când se ştie. Aerul acesta îi face bine. Trage în piept cu nesat aerul proaspăt de munte aspru, răcoros care te înviorează; îţi dă sănătate.
Trece cu ochii mângâind grădina cu zarzavaturi, priveşte cotul cu pruni, pe care ea cu Gheorghe l−au cumpărat. Au vândut un lanţ de pământ bun pentru acest cot, fiindcă nu voiau să−l lase altora. Să le privească alţii−n curte ca−n blid. Acolo au sădit, apoi, pruni. Îi priveşte cu ochii jucând în lacrimi. Trece apoi cu privirea la izvorul de la poala dealului care veşnic le era meteorolog bun. În timp de secetă, când apa creştea de se revărsa peste margine, ştiau cu precizie că timpul secetei s−a terminat. Toate, chiar toate, o fac să ofteze adânc, să−şi pună capu−n piept şi să intre−n casă.
Aici, în coridorul lung, îi rânjesc duşmănos două geamantane cu bruma de lucruri ce−a mai adunat să ducă cu sine. Se neliniştise de−a binelea. N−a plecat din sat nicăieri, decât foarte rar la oraş şi acum… Îşi simte inima palpitând mai apăsat. Şi un junghi îi taie genunchii… Se aşază pe scaun. Ia un pahar cu apă şi puţin zahăr ce−l avea la îndemână pentru astfel de cazuri. Aşa şi−a făcut învăţatul să−şi strunească−n hăţuri inima mică de când fiul cu nora şi cu nepoţii au plecat. Ei s−au dus peste ocean, în grea străinătate. Ea a rămas cu lacrimi pe obraz, ducându−le mereu dorul. Acum, au venit s−o ducă şi pe ea acolo, printre străini.
În poartă au răsărit câţiva vecini. Să−şi ia rămas bun. Ochii, aceste fântâni ale trupului, se umezesc din nou. Iese afară să mai privească o data locurile acestea minunate. Să−şi umple sufletul cu ele, iar acolo, cum zice fiul ei, la al 77−lea etaj, într−un oraş zgârâie nori, să−şi desfete inima cu amintiri de−acasă. Aude maşina claxonând. Ştie că−I pentru ea, dar picioarele o conduc singure, încă o dată în curtea mare. Închide geamul de la soba de grâu să nu−l spargă vântul, mai îndreaptă un arac la o tufă de roşii care stă pe o rână. Aşa, parcă i−ar mai folosi la ceva. Se−ndreaptă de spate şi priveşte−n zare. Vis−a−vis vede casa babei Lina. Baba de ani e legată de pat. Până mai ieri a compătimit−o. Azi, deja o vede fericită că nu−i nevoită ca ea să moară printre străini.
„Fericire de ea!” – suspină−ncet „numai eu nu ştiu unde mi s−o pierde urma…”
Se aude al doilea claxonat. Nervos. Fiul ei ia geamantanele şi strigă:
− Dido, întârziem la avion!
Vine după ea şi−i ajută să intre−n maşină. Înainte de−a intra, se îndreaptă de spate, privirile−i mângâie turnurile bisericuţii găsite la o aruncătură de băţ, îşi face semnul crucii şi cu o faţă de sfântă, murmură cu buze tremurânde o rugăciune. Se apleacă, apoi, şi din mijloc de drum culege un bulgăr zgrunţuros de pământ. Îl priveşte cu ochii împăienjeniţi de plâns, îl duce la buze, îl strânge la piept, îl depune iarăşi la loc să nu strice cu nimic ordinea firească aranjată de Domnul şi apoi, parcă împăcată cu soarta intră în maşină, dar nu închide uşa. Mai dă sfaturi vecinilor.
− Să astupaţi gardul, să nu treacă găinile… O ţiglă pe casă−i spartă… Vă rog…
Fiul surâde pe sub mustaţă. Lui îi este uşor, dar ea… ea… unde se duce? Maşina a zbughit−o din loc ca un cal nărăvaş. A întors capul şi printre lacrimi a privit casa. Norii de praf au învelit totul. Nu se mai vedea casa, nici bisericuţa, nici satul, dar ea stătea tot cu ochii aţintiţi într−acolo.
După un timp s−a întors şi−n poală I s−au rostogolit câteva boabe mari, lucitoare din argintul sufletului şi−un oftat greu, mai greu ca toate dealurile pe care le−a lăsat în urmă i s−a smuls din adâncu−i amărât de pribeagă.
Şi maşina aleargă, aleargă, iar lacrimile−i curg…

 
Maria Păuţa Gaşpăr
Poveste din volumul ”Floare în fereastră”
Editura ”Libertatea”, Panciova

%d blogeri au apreciat: