România îi uită pe românii din Banatul sârbesc, așa cum se uită, uneori, pe sine

Ioan Flora

Ioan Flora – Poet și traducător de renume, autor a 11 volume de poezie, multe dintre ele încununate de premiile Uniunii Scriitorilor, Aspro sau Struga, reprezentant de frunte al generatiei `80 și, alături de Ștefan Augustin Doinaș, cel mai tradus poet român contemporan, Ioan Flora și-a lăsat casa, prietenii și jumătate de viață la Novi Sad, pentru a veni definitiv în România. Și-a câștigat cu multe sacrificii dreptul de a scrie în limba română și cunoaște ca nimeni altcineva bucuria de „a sta în limba ta maternă ca la tine acasă”.

Poezii cu dosar penal

 
– Ioan Flora, esti un scriitor cunoscut. Cartile tale au fost traduse in mai multe limbi si ai obtinut numeroase premii literare de prestigiu. Ceea ce se stie mai putin despre tine este faptul ca ai venit in Romania din Banatul sarbesc. Cum e sa fii roman traitor in alta tara? Cat de roman iti permiteai sa fii la Pancevo?

– E o intrebare grea, la care nu pot raspunde in doar cateva cuvinte. In orice caz, copil fiind, vorbeam sarbeste, dar simteam ca sunt altfel. Nu-mi era clara identitatea. Abia in liceu, o data cu lecturile si cu poezia ce o scriam mai avantat, am inceput sa-mi constientizez originea, influentat de unii profesori, dar si de un coleg, Ionel Beca, mai roman decat noi toti la un loc. Era din Alibunar, despre care vorbea cu patima, numindu-l „Alba-Iulia a romanilor sarbi”. La randul meu, imi place sa compar Banatul sarbesc cu Baraganul – o campie imensa, care isi are Dunarea sa ca limita. Port cu mine mereu aceasta imagine – un ocean vegetal de grau si porumb unduitor. Cat cuprinzi cu ochii nu vezi decat grau. Grau atat in cer, cat si pe pamant.
Nu e usor sa fii roman departe de tara. Strabunicul meu, Stefan Banlojan, oier venit din Banloc, din Ardeal, facuse scoala ungureasca. Bunicii au mers la scoala sarbeasca, iar parintii la cea nemteasca. Abia dupa 1930 au venit in Pancevo invatatorii contractuali din Romania pentru a pune bazele invatamantului in limba romana, lucru privit de catre autoritati cu ochi nu tocmai buni. Personal, eu am prins o perioada mult mai buna, cu scoli in limba romana, cu o revista literara „Lumina”, cu o editura „Libertatea”, cu emisiuni la radio si Tv pentru romani. Asta nu a insemnat ca eram scutiti de presiuni politice, de vigilenta Securitatii iugoslave, la fel de activa, dar mult mai subtila ca cea romaneasca. Am trait pe pielea mea o asemenea experienta, procuratura sarba intocmindu-mi dosar penal pentru doua poezii publicate in „Lumina” si pentru vina de a fi afirmat la Bucuresti (!), intr-un cerc de prieteni, ca e o prostie sa te declari de nationalitate iugoslava, asa cum se declarau unii conationali de-ai mei. E ca si cum ai spune ca esti de nationalitate habsburg. In cadrul anchetei mi-am sustinut punctul de vedere, explicand in van ca nu poti fi scriitor iugoslav intr-o literatura scrisa in 14 limbi. Sunt cetatean iugoslav, dar de nationalitate romana. Toata afacerea s-a stins doar la interventia unor colegi de breasla si, mai ales, a marelui poet Vasko Popa, el insusi roman de origine.

– Sa revenim la Banatul sarbesc. Poti face un portret al romanului din aceasta zona? Prin ce se deosebeste el de romanul din tara?

– E greu de spus. Romanii din Banatul sarbesc sunt ei insisi deosebiti unii de altii. Eu, de pilda, sunt de la pusta. Aici, in campie, au venit in principal romani banateni si ardeleni si, prin urmare, cei din Pancevo sunt mai molcomi, mai inceti. Sunt foarte gospodari si au un deosebit simt practic. Pretuiesc meseriile concrete si aducatoare de bani. Parintii mei, spre exemplu, s-au bucurat cand mi-am cumparat masina si nu cand am publicat primul volum de poezii. Codrenii, asezati mai spre munte, sunt un amestec de banateni si bufeni (olteni, adica). Prin urmare, codrenii au o fire iute, sunt buni de gura si petrecareti. O situatie aparte o reprezinta timocenii, romanii de pe valea Timocului. Sunt muncitori si zgarciti. Cand e sa plateasca ceva, ezita de parca ar avea serpi in buzunare. Timocenii au suferit cel mai mult, fiind supusi cu ani in urma unei puternice campanii de asimilare. Nici acum nu au scoli, biserici, si nici chiar nume romanesti, ele fiind sarbizate, adeseori in mod ridicol, cum ar fi onomasticele Iepurilovici sau Trandafirovici.

 

Leo Butnaru, Mihai Chicus și Ioan Flora – împrejurimile Vilei Stancu, 2003

– Se spune ca romanul e visator, mioritic si, de ce sa nu o recunoastem, cam lenes. Se potriveste definitia asta si cu romanii din Iugoslavia?

– E total gresit. Romanul e harnic si prosper in Serbia. Daca noi am luat modelul nemtesc al sasilor, sarbul ia acum modelul romanesc. De altfel, romanul e invidiat pentru ca e bogat si strangator. La mine in pusta strazile sunt pavate si toti romanii au case de 5 sau 15 camere, mai multe masini, baie si incalzire centrala. Sunt tarani, exporta grane si nu cheltuiesc nici un ban pe distractii. In satul meu, batranii avuti n-au intrat in viata lor intr-o carciuma.

– Cum aparea Romania vazuta de la Pancevo?

– Din „48, de la scandalul cu Tito, nu mai circula nici pasarea cerului peste granita. Mai mult chiar, parintilor mei li se spunea de catre autoritati ca Romania e dusmanul lor. Oamenii nu se lasau pacaliti de vorbe, dar a fost o mare dezamagire in sat atunci cand unii au incercat sa treaca granita in Romania, iar granicerii romani i-au prins si i-au dat pe mana Securitatii iugoslave. Asta a marit o mai veche nemultumire fata de tara, atunci cand in 1918 Banatul sarbesc a fost lasat de o parte si despartit de o granita arbitrara, care a separat brusc si iremediabil familii intregi. Faptul ca Regatul nu a luptat pentru cauza banateanului ramane si acum o rana deschisa.

– In 1970 ai devenit student al Facultatii de Litere din Bucuresti. Mai tii minte primul contact cu tara, cu marele oras?

– Pana sa ajung in Bucuresti, mai vazusem de cateva ori Timisoara. Prima mea venire s-a produs in „67, in chiar ziua in care se anunta moartea lui Tudor Arghezi, si tin minte ca m-a impresionat mai putin marimea orasului, cat faptul ca se vorbea romaneste pe strazi si inca cu voce tare. La noi in sat, toti vorbeau incet, cu rusine si teama parca. Nu intamplator timocenii folosesc pentru verbul a vorbi, un alt cuvant: a tainui.
Apoi, dupa aprobari si paraaprobari, am ajuns la Bucuresti, un oras fascinant, cu mult mai impresionant decat Belgradul; un oras prosper, cu mare deschidere culturala, racordat (macar in mediul universitar) ultimelor teorii structurale si textuale din Occident. Pentru mine a fost un handicap si mi-au trebuit cativa ani sa recuperez ceea ce colegii mei de facultate stiau inca din liceu. Aveam de partea mea doar inocenta varstei si o limba apartinand vechilor cazanii, in care trecutul nu putea fi exprimat altfel decat prin perfectul compus, o limba palatalizata mai vartos decat in Moldova, cu multe regionalisme si o topica mai ciudata, dar plina de virtuti poetice. Din Bucuresti am plecat matur, avand o solida constiinta scriitoriceasca.

– In 1990 ai luat hotararea sa te stabilesti definitiv in tara. Banuiesc ca nu a fost o decizie usoara.

– Dintotdeauna visul meu a fost sa scriu romaneste in patria limbii romane, vorba lui Nichita. In Iugoslavia, publicasem mai multe carti, fusesem tradus, eram deja cunoscut, dar nu mai suportam gandul de a fi scriitor roman in contextul a 14 literaturi. Am preferat sa fiu prezent acolo unde imi era locul – in literatura romana. A fost o decizie grea, pe care am luat-o ca un tiran. Am decis ce trebuia sa facem, dupa care am cerut votul familiei. Au trecut cativa ani buni, dar Ileana, sotia mea (gorjeanca la origine), nu s-a adaptat nici acum cu adevarat. Fiica mea, Ioana, si-a gasit repede drumul, reusind la Institutul de Teatru, clasa Alexandru Repan, si terminand ca sefa de promotie. Eu mi-am publicat cartile si, chiar daca nu am luat prea multi bani pe ele, traiesc din modestul salariu de functionar al Muzeului Literaturii, fericit ca sunt eu insumi.

– Intre timp ai revenit de mai multe ori in Pancevo. Cum o mai duc romanii de acolo? Ce se va intampla cu ei? Cum vor reusi sa evite asimilarea?

– Ca toata lumea, romanii saracesc pe zi ce trece. Imprevizibilul si nesiguranta sunt la ordinea zilei. Drepturile lor, si asa in buna parte nefolosite, raman tot mai putine. Emisiunile radio, Tv s-au restrans enorm, cartile au devenit foarte scumpe, viata culturala (atat cat era) e in mare suferinta. Din pacate, asimilarea nu poate fi evitata. Ea este naturala, prin casatorii mixte sau pur si simplu prin uitare. Deja in multe familii romanesti se vorbeste sarbeste si tot mai multi romani isi dau copiii la scoli sarbesti, considerand ca asa vor avea o alta perspectiva in viata.

– Ce se poate face pentru a-i ajuta? Cu ce se implica statul roman?

– Statul roman e prea sarac si parca prea indiferent cu soarta lor. De ce nu s-a infiintat un Centru Cultural roman la Pancevo? De ce nu exista colaborari intre revistele literare din tara si „Lumina”? E limpede ca nu exista un plan coerent de mentinere a spiritualitatii romanesti din Iugoslavia, fara alte pretentii teritoriale sau politice, desigur. Pe vremea mea, la Pancevo si Novisad se crease o elita intelectuala romaneasca, formata din tineri profesori plasticieni si chiar regizori (Slavko Almajan, Petru Cirdu, Nicu Ciobanu, Simeon Lazareanu, Ioan Baba, Ionel Popovici, Dimitrie Ardelean, Doru Busuioc etc.), multi dintre ei scoliti in Romania. Ar trebui ca statul roman sa ajute sa se mentina macar ceea ce exista. Impresia e ca Romania a uitat de Banat, asa cum uita uneori de sine. Suntem tari si uniti doar in declaratii. Pana acum s-au dezvelit cateva busturi ale lui Eminescu si Cosbuc. S-au sacrificat purcei, s-a baut vin de buturuga, s-au tinut discursuri. A mai venit Adrian Paunescu, i-a mai inflacarat pe sateni. Tot felul de ligi ale romanilor de pretutindeni au rostit vorbe frumoase. Le-au promis sprijin moral. Le-au spus ca nu o sa-i uite niciodata si au plecat. Romanii de acolo au ramas sa lupte pe mai departe cu grijile si necazurile lor, dar si cu amaraciunea ca tara de origine nu face nimic pentru ei.
Mesele, oricat de rotunde si de interesante ar fi ele, nu tin niciodata de foame.
Graiul stramosesc

%d blogeri au apreciat: