TREBUIE SĂ AVEM INSTITUȚII CARE SĂ ACȚIONEZE PROFESIONIST

Viorel_Badea_1
Între plus și minus, un interviu despre comunitățile românești la sfârșitul anului 2014, despre așteptările lor și reglementările normative pe care le așteaptă din partea Românei

Un stop-cadru făcut la cumpăna dintre ani de senatorul Viorel Badea, vicepreședintele Comisiei românilor de pretutindeni
 TR: Cum arată comunitățile românești acum, la sfârșitul anului?
Senatorul Viorel Badea: Din păcate, din ceea ce am constatat, este destul de multă confuzie în comunitățile românești, indiferent că vorbim despre comunitățile de români care trăiesc în Occident sau vorbim despre comunitățile de români care trăiesc în jurul României. Cred că se poate spune că în ultimii doi ani statul român, prin instituțiile sale, nu a reușit să creeze o stare de confort și de siguranță pentru românii care trăiesc în afară. Încă nu există un sentiment de predictibilitate în relațiile dintre statul român și românii care trăiesc în afară. Cel mai recent caz care, probabil, probează ce spun este modul în care s-au desfășurat alegerile prezidențiale, când instituțiile s-au găsit profund nepregătite și descoperite în fața scrutinului din noiembrie. Acest sentiment de insecuritate care patronează instituțiile statului român cu atribuții în relațiile cu românii de pretutindeni este comun în ultimii ani. Dacă situația aceasta va continua și se va propaga și în anul care urmează, vom asista la o ruptură ireconciliabilă între românii care trăiesc în afara granițelor și instituțiile din țară.

 

Cum credeți că poate fi atenuat, dacă nu chiar înlăturat acest sentiment de ruptură dintre românii din țară și cei din afară, pe de o parte, dar și dintre românii din afară și instituțiile statului?

 

Este foarte simplu. În primul rând trebuie să avem instituții care să acționeze profesionist în relațiile cu românii de pretutindeni. Să avem instituții cu atribuții foarte clar determinate, în care să aducem resurse umane care să-și înțeleagă foarte bine care le este locul și rolul în aceste instituții.

Ce avem acum? Avem o instituție bicefală* destul de stranie. Avem un ministru delegat și un secretar de Stat. Atribuțiile Departamentului sunt destul de neclare, funcționează destul de greoi, este superbirocratizat în evoluția sa în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Din punctul meu de vedere este o soluție extrem de proastă ca acest Departament să funcționeze în cadrul Ministerului de Externe, o modalitate care îl împiedică, practic, să aibă o relație eficientă cu românii de pretutindeni. De asemenea, avem un Institut Cultural Român cu atribuții în relația cu românii de pretutindeni, ceea ce mi se pare o chestiune nefirească. ICR ar trebui să funcționeze pe structura Institutului Cultural Francez, adică să promoveze cultura românească în mediile străine, în statele în care funcționează, iar atribuțiile referitoare la românii de pretutindeni pe care le are să se transfere integral la acest Departament. Consider că Departamentul Românilor de Pretutindeni ar trebui să aducă la sine, ca instituție, absolut toate atribuțiile sau serviciile sau formulele de funcționare din alte ministere, acolo unde mai există relații cu românii de pretutindeni. Să fie toate aduse în Departamentul Relațiilor cu Românii de Pretutindeni, astfel încât să devină efectiv o instituție eficientă, separată de Ministerul Afacerilor Externe și în coordonarea directă a prim-ministrului. Asta pentru a avea, într-adevăr, forța să comunice cu celelalte instituții de la un nivel egal, de coordonare, nu de subordonare. De asemenea, modul în care personalul DRP colaborează cu ambasadele, consulatele și cu institutele culturale ale României din întreaga lume trebuie să fie unul de la egal la egal. Pentru că în aceste DRP funcționează în cadrul MAE nu permite o astfel de colaborare. Așa că, în primul rând, eu aș vedea o reorganizare profundă la nivelul organizării DRP.

Apoi văd necesară o schimbare de ton a oficialilor români în ceea ce privește românii de pretutindeni. Trebuie să avem conștiința faptului că națiunea română nu se poate separa în două. Românii din afară trebuie să aibă aceleași drepturi ca și românii din țară. Din acest punct de vedere consider că este necesară modificarea numărului de parlamentari care se ocupă de românii din comunitățile românești de pretutindeni. Cred că ceea ce se întâmplă acum este o încălcare a Constituției, pentru că nu se respectă principiul reprezentativității. Acum, peste 3 milioane de români trăiesc în afara Românei. Acești cetățeni nu trebuie să se mai regăsească în colegiile electorale croite în interiorul României. Dacă mergem în județele din Moldova, spre exemplu, vom vedea că numărul cetățenilor români nu mai este același ca atunci când s-au desenat colegiile. De aceea cred că acești cetățeni români, care acum au plecat în afara granițelor, trebuie să își poată alege parlamentarii care îi reprezintă. Cred că trebuie regândit modul de reprezentare a cetățenilor români care nu mai trăiesc în interiorul granițelor. Dacă vom avea o echipă de parlamentari care îi reprezintă pe românii din afara granițelor, mai solidă și mai competentă, semnalele care vin de la românii din afară vor fi cu totul altfel înțelese de oamenii politici din România.
S-a discutat, la un moment dat, despre înființarea unui departament specializat, cu atribuții similare DRP, în cadrul Administrației Prezidențiale…
Președintele României are un asemenea atribut de a-și crea o asemenea structură instituțională, la nivel de consiliere, nu și cu rol executiv. Din câte știu, este chiar una dintre temele pe care președintele le-a atins în campania electorală. Cu siguranță că la acest nivel este necesar să existe o asemenea formulă, datorită faptului că președintele României are cea mai mare legitimitate dintre toți politicienii români. O asemenea formulă, la nivel de consiliere, are sens.
Să privim puțin și către comunitățile din afara granițelor, unele dintre ele neputându-se exprima în alegerile din România. Să privim puțin și către acestea. În Serbia, spre exemplu, la sfârșitul lunii octombrie au avut loc alegeri pentru noul Consiliu al Minorității Române, în care se regăsesc, pentru prima dată, și etnici români din Valea Timocului…
Din acest punct de vedere este o veste bună pentru comunitatea românească din Serbia. Dar faptul că ei încă sunt fărâmițați, că nu au reușit să găsească un numitor comun pentru a-și putea susține interesele în mod unitar la nivelul acestor consilii naționale este o vină atât a liderilor comunității românești din Serbia, dar și a autorităților românești care nu au știut să managerieze relația cu aceștia, astfel încât să-i încurajeze să-și creeze un profil solidar, mai accentuat decât este acum. Faptul că statul român nu a avut o strategie foarte clară în relația cu românii din Serbia este o bilă neagră. Să nu uităm că în ultima perioadă au existat multe nerealizări în ceea ce privește comunitatea românilor din Serbia. Vedeți în ce situație este comunitatea românească din Voivodina sau organizațiile românești din Valea Timocului. Aș putea spune că rezultatul alegerilor pentru Consiliul Minorității Române din Serbia nu este decât un mare eșec al implementării strategiilor statului român în relația cu aceste comunități. Nu este normal ca după atâți ani, liderii asociațiilor și organizațiilor românești din Serbia să nu poată avea o strategie și o platformă comune. Și dacă ne uităm cu mare atenție, multe din finanțările DRP au fost către organizațiile susținute de statul sârb. Practic, ne trezim cu faptul că CNMR primește finanțare și de la Belgrad și de la București, pe când sunt organizații care nu primesc finanțare nici dintr-o parte, nici din cealaltă. Sunt organizații seculare care au primit finanțare doar de câteva mii de euro. Riscăm, dacă nu chiar am pierdut deja proprietăți care au aparținut comunității românești din Voivodina pentru că nu am fost în stare să sprijinim procesul de retrocedare. Sunt lucruri pe care nu le mai putem întoarce. Cineva va trebui să deconteze aceste chestiuni la un moment dat. Nu mă refer la deconturi penale. Mă refer la deconturi istorice. Sunt chestiuni care ar trebui să se întâmple în anumite momente istorice. Nu se întâmplă, le-am pierdut. Spre exemplu, noi nu am fost în stare să facem un recensământ patrimonial al bunurilor pe care comunitățile românești le au în administrare sau ar trebui să le aibă în administrare în statele din jurul României. Nu a existat un proiect de acest gen. Deși avem trecut în Legea de funcționare a DRP, nu am fost în stare să înființăm un Muzeul al Românilor de Pretutindeni, care să promoveze acest tip de proiect de recenzare a bunurilor patrimoniale. În Serbia, spre exemplu, în Voivodina, sunt icoane vechi, acoperite de altele noi, din hârtie, și nimeni nu a fost în stare să le scoată la suprafață. Nu mai vorbesc de lipsa de acțiune a Departamentului în comunitățile românești din sudul Balcanilor: în Macedonia, în Albania, în sudul Bulgariei unde sunt comunități de aromâni. Nu știu câte deplasări au fost făcute în aceste zone și nu știu cum au fost recâștigați românii care trăiesc în aceste zone pentru relația cu statul român…

Nu mi s-a părut deloc corect modul în care s-a făcut selectarea tinerilor pentru a veni la studii în România. Nu pot fi aduși necondiționat în România. A fi român nu e prin sine o virtute. Trebuie să demonstrezi că ești român prin ceea ce faci. Tinerii nu pot fi aduși să studieze în România doar pentru că sunt români. Și ce dacă sunt români? Dacă vor să fie studenți, trebuie să demonstreze, trebuie să aibă activitate, trebuie să probeze perioade de voluntariat în interesul asociațiilor românești, al comunității. Și trebuie să mai probeze faptul că sunt români și după ce vin de la studii. Și să aibă acțiuni și activități în interiorul acestor comunități românești. Ei vin aici, își iau diploma și când se întorc uită că statul român a investit în el. Bani de la fiecare dintre noi. Pentru a-și duce la capăt o misiune. Lucrurilor acestora trebuie să le dăm o formă, trebuie să le lămurim o dată pentru totdeauna. Să nu le mai lăsăm așa.

Interviul integral aici

%d blogeri au apreciat: