Înfrângerea Imperiului otoman la Belgrad de oștile lui Iancu de Hunedoara

Asediul Belgradului
Asediul Belgradului

 
Iancu de Hunedoara cheamă, în vara anului 1456, popoarele creștine la luptă împotriva armatelor otomane, ce porniseră asupra Belgradului cu intenția declarată de a-l cuceri. Socotită „cheia” independenței regatului maghiar cetatea dunăreană – reprezenta prima stavilă serioasă în calea înaintării turcilor spre inima Europei.
Susținut și de monahul franciscan Giovanni de Capistrano (inchizitorul ținuturilor ungare), care începuse să predice o nouă cruciadă antiotomană încă din 14 februarie 1456, Huniade reușește să strângă, în iunie 1456, cca 27.000-28.000 de luptători voluntari. Proveniți îndeosebi din Transilvania, Ungaria, Boemia, Polonia și Germania aceștia erau în cea mai mare parte oameni din popor, lucru ce a impregnat cruciadei un profund caracter de masă. Referitor la acest aspect relevantă este afirmația unui participant direct la evenimente, și anume Niccolo de Fara (călugăr din Ordinul monahal al franciscanilor) care nota în însemnările sale că printre ostenii voievodului român se găseau o mulțime de „agricolae, fossorese et aratores fere inermes” („agricultori, săpători și plugari aproape neînarmați”). În majoritate dotați cu un armament rudimentar (cârlige de tras dușmanul de pe cal, bâte, pari ascuțiți. topoare, coase, furci, seceri, imblăcie, fiare de plug etc.) și lipsiți de experiență în ale războiului, modestii apărători ai Crucii își vor face totuși pe deplin datoria, fiind conștienți de importanta misiunii ce-o aveau de îndeplinit, dar și încrezători în iscusința și bravura marelui lor conducâtor.

Pentru a îngreuna deplasarea pe apă a forțelor inamice, înțeleptul Corvin adună vreo 200 de ambarcațiuni de diverse mărimi înjghebând astfel o flotă capabilă să facă față galerelor sultanului. Constituită din detașamentele voluntarilor, armia transilvană (alcătuită în special din cnezi români, mici nobili si mercenari), garnizoana belgrădeană și trupele îmbarcate pe navele fluviale, oștirea creștină ajungea la aproximativ 48.000 de soldați. În fruntea ei se afla, bineînțeles, viteazul prinț al valahilor intracarpatici. Ce, posedând excepționale calități de comandant militar, întocmește un ingenios plan de campanie menit a stopa impetuoasa ofensivă otomană.
Înainte de a da piept cu păgânii, Iancu de Hunedoara îi încredințează lui Vlad Țepeș (viitorul domn al țării Românești) apărarea hotarului sudic al Ardealului, care, în lipsa contingentelor locale (plecate in sprijinul Belgradului) putea fi invadat de otomani.
Ostilitățile au debutat la 4 iulie 1456, atunci când însoțit de o numeroasă armată (estimată la peste 100.000 de războinici) și de 210 corăbii (de tonaj diferit) sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, sosește sub puternicele ziduri ale cetății Belgrad, încercuindu-le temeinic si luândule cu asalt.
Conduși cu pricepere de Mihail Szilagy (cumnatul căpeteniei supreme a oștilor Crucii), asediații rezistă însă cu eroism atacurilor conjugate ale infanteriei, artileriei (care număra nu mai puțin de 300 de guri de foc, dintre care 12 de calibru foarte mare) și flotei dușmane, executate aproape neîncetat vreme de 10 zile (între 4-13 iulie).
Ripostând cu vigoare, garnizoana belgrădeană pricinuiește inamicului însemnate pierderi în oameni și tehnică de luptă, silindu-l să dea înapoi și să adopte totodată o tactică mai prudentă care însă va duce până la urmă la preluarea inițiativei de câtre Huniade. Hărțuiți continuu de cetele vrednicului descendent al cnejilor hațegani si nevoiți să suporte repetatele și devastatoarele incursiuni întreprinse de cei din cetate, turcii ajung treptat într-o situație deosebit de dificilă, ei fiind tot mai evident amenințați de spectrul unui inevitabil dezastru.
În ziua de 14 iulie 1456, pe apele bătrânului fluviu, la Salankemen, va avea loc înfruntarea dintre cele două flote adverse, încheiată cu o categorică victorie din partea creștinilor. Spărgând blocada instituită de osmanlâi si preluând controlul navigației pe Dunăre, Iancu trimite belgrădenilor ajutoare (trupe, alimente, arme, muniții) și formează din detașamentele voluntarilor o rezervă mobilă ce este plasată la vest de orașul asediat, nu departe de confluența Dunării cu râul Sava.
Peste o săptămână, la 21 iulie 1456, ismaielitenii dezlănțuie un atac general contra fortăreței creștine, dar sunt respinși, cu această ocazie suferind grele pagube (unele izvoare pomenesc faptul că în rândurile cruciaților, în această etapă a bătăliei, s-au aflat si femei care au luptat cot la cot cu bărbații). Contraatacând energic, apărătorii inespugnabilei cetăți alungă bulucurile adoratorilor Semilunei din preajma fortificațiilor și se pregătesc intens pentru confruntarea decisivă.
Aceasta s-a derulat în ziua de 22 iulie 1456, ea atingând intensitate maximă în momentul în care, printr-un contraatac executat cu grosul forțelor sale, Iancu de Hunedoara ocupă lagărul dușmanului  capturându-i totodată și tunurile.
Obosiți din cauza luptelor purtate cu o zi înainte, închinătorii Profetului cunosc o înfrângere dezastruoasă. Cuprinsi de panică părăsesc în grabă câmpul de bătaie, lăsând în mâinile învingâtorilor o pradă uriașă. În dramatica încleștare au fost omorâți, răniți sau luați prizonieri câteva zeci de mii de păgâni, însuși padișahul fiind rănit de o săgeată în șale. Referitor la acest aspect mai există cel puțin două versiuni. Astfel un izvor ne indică faptul că Mahomed al II-lea, a fost rănit în pulpă, iar un altul ne informează că lovitura ar fi primit-o la un ochi. După dezastrul suferit rămășițele urdiei turcești s-au retras în teritoriile stăpânite de înalta Poartă.
Obținută, datorită vitejiei și dârzeniei oștenilor de rând, a iscusinței și curajului ofițerilor de toate gradele și mai ales a geniului strategic și experienței, voievodului român, biruința de la Belgrad i-a sporit acestuia și mai mult faima de care se bucura în sânul creștinității și nu numai. După marea izbândă din 1456, sărbătorită cu deosebit fast la curțile suveranilor apuseni (au avut loc procesiuni la Curtea imperială germană, la Veneția și chiar în îndepărtata Anglie la Oxford), Iancu era caracterizat, pe bună dreptate, de papa Calist al III-lea drept „fortissimus athleta Christi” („atletul cel mai puternic al lui Christos”), același Suveran Pontif, înălțând în laude „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod român, ca pe al unuia din cei mai slăviți oameni care trăiseră până atunci pe lume si chiar instituind o nouă sărbătoare bisericească spre a celebra evenimentul.
Din păcate, la 11 august 1456 (deci după nici trei săptămâni de la strălucita faptă de arme), el piere răpus de ciumă în tabăra sa de la Zemun din apropierea Belgradului. Sfârșitul său a îndoliat întreaga lume creștină, o dată cu dispariția lui spulberându-se pentru multă vreme si speranțele de libertate ale popoarelor înrobite de Imperiul Otoman.
Pe bună dreptate George Barițiu, considera că: „Eroismul și toate virtuțile militare și civile cu care strălucise Ioan Corvin în toată viața sa, îi căștigaseră locul în ordinea celor mai geniali comandanți și generali ai tuturor timpurilor.” De asemenea, continuându-și elogioasa caracterizare a învingătorului de la Belgrad marele revoluționar pașoptist adăuga următoarele: „Tot așa eminentele sale calități, ca bărbat de stat, ca creștin, ca om privat, îi asigură cele mai ilustre pagini nu numai în istoria patriei și națiunii, ci chiar în istoria generală a Europei.” În concluzie, același ilustru învățat transilvănean scria că: „Oricine s-a ocupat mai îndeaproape de viața și faptele lui Ioan Corvin a trebuit să se convingă că acest bărbat genial a fost pentru secolul său, cel încă barbar, corupt și destrămat, un adevărat fenomen în sensul cel mai nobil al cuvântului.”
Înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, marelui dispărut i s-au săpat pe piatra funerară următoarele cuvinte, ce într-un anumit sens exprimau la epoca respectivă un mare adevăr: „S-a stins lumina lumii”.
Tiberiu Ciobanu

%d blogeri au apreciat: