În ce mod a fost trasată granița româno-sârbă în 1919-1920

granita2

În cazul Banatului, profitând și de intransigența lui Ionel Brătianu, care nu dorea să discute nicio variantă a împărțirii acestuia între România și Serbia, puterile occidentale au trasat o graniță extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci perfect unitară din punct de vedere economic, social sau cultural.
Marile puteri învingătoare în primul război mondial, care la Conferința de pace din 1919-1920 și-au asumat răspunderea de a trasa noile granițe dintre statele Europei centrale și răsăritene, au luat unele decizii care la prima vedere pot părea cel puțin bizare. În cazul Banatului, profitând și de intransigența lui Ionel Brătianu, care nu dorea să discute nicio variantă a împărțirii acestuia între România și Serbia, puterile occidentale au trasat o graniță extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci perfect unitară din punct de vedere economic, social sau cultural. S-a motivat această decizie prin criteriul etnic, adică acele zone și localități ale mozaicului bănățean care aveau mai mulți sârbi au fost date Serbiei și cele care aveau mai mulți români au trecut la România (celelalte naționalități bănățene nu au fost luate în calcul). De pildă, dacă o localitate avea 90% populație germană, 5% români și 4% sârbi, era dată României. Dacă sârbii aveau 5% și românii 4%, era dată Serbiei. Aparent în aceasta a constat toată filosofia.
Însă la o privire mai atentă putem constata că nici acest principiu etnic nu a fost respectat de-a lungul întregii granițe. Românii, de pildă, erau nemulțumiți, pe bună dreptate, că nu primiseră cercurile (plasele) Vârșeț și Alibunar, unde dețineau majoritatea absolută a populației, și nici Banloc și Jimbolia, unde predominau șvabii, dar elementul românesc era superior numeric celui sârbesc (Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, București, 1989, p. 480.) Ulterior, prin acorduri bilaterale, s-au făcut unele schimburi de localități, astfel încât Banloc și Jimbolia au trecut totuși în posesia României. Dar și sârbii ar fi avut motive să fie nemulțumiți, întrucât și astăzi zonele Clisurii de sus, între Baziaș și Moldova Veche, și Poliadia (cursul inferior al Nerei) sunt net majoritar sârbești, însă au fost atribuite României. Mereu ne-a mirat această decizie a Conferinței de pace, întrucât acest teritoriu (colțul de sud-vest al județului Caraș-Severin), deși separat de Serbia la sud prin Dunăre, ceea ce ar putea justifica argumentul găsirii unei frontiere naturale, se află însă într-o perfectă continuitate către vest cu teritoriul sârbesc, fiind uneori despărțite doar de râul Nera.

granita1

Vizitele la fața locului din ultimii ani ne-au lămurit oarecum lucrurile pentru înțelegerea luării unei asemenea decizii bizare. Chiar în apropierea graniței se află patru mânăstiri sârbești străvechi, întemeiate după tradiție de Sfântul Sava în secolul al XIII-lea: Baziaș, Zlatița, Cusici și Kalugerovo. În ultimele două cazuri, mânăstirile sunt despărțite prin frontieră de localitățile cu același nume. Credem că aceste mânăstiri, care ar fi putut deveni centre de spiritualitate și de patriotism sârbesc și obiect al unor ample pelerinaje religioase, au fost trecute în mod forțat pe teritoriul românesc, împreună cu toate satele sârbești din spatele lor. Ele ar fi putut reprezenta pentru sârbi, la fel ca și mânăstirile din Kosovo sau din Fruška Gora, un nucleu spiritual ortodox foarte puternic. Rămase izolate chiar pe graniță, ele au devenit inutilizabile, degradându-se și chiar ruinându-se în timp. Probabil ca o monedă de schimb pentru pierderea acestei regiuni, Serbia a fost recompensată cu cercurile românești Vârșeț și Alibunar.
Firește, este numai o concluzie trasă pe teren și fără o bază documentară din încâlcitele negocieri de pace din 1919-1920. Însă este o încercare de lămurire a unei situații care altminteri pare complet inexplicabilă. Multe generații de români din Serbia și de sârbi din România au devenit victimele acestei decizii, cu tot ce a urmat în cei aproape 100 de ani de atunci. Creionul celor mari poate marca profund viața unor întregi comunități.
Mircea RUSNAC

%d blogeri au apreciat: