Geopolitica Serbiei

serbia1

Analiza este sine ira et studio (fără mânie şi părtinire – n.r.), mergându-se pe adevăruri constatate, pe fapte şi pe hărţi. Celor ce doresc să citească mai mult despre Serbia, le atrag atenţia că vor putea găsi mult mai uşor cărţi despre destrămarea fostei Iugoslaviei, inclusiv luptele din Kosovo; despre Tito; despre cele două războaie mondiale, dar şi despre mafia din statele care cîndva se regăseau sub un singur steag. Lucrări despre geopolitica Serbiei nu prea pot fi găsite la dimensiuni care să depăşească 200 de pagini, deşi ar fi nevoie de ele.  

Serbia este ţara care a creat şi şi-a creat mai multe probleme decât oricare alta din Europa. Dacă Primul Război Mondial are ca pretext reuşita unui asasinat politic realizat de serviciile secrete sârbe, ce a urmat după război a enervat pe multă lume, începând cu români şi terminând cu alte state cu interese geopolitce în zonă. Concret, pe români i-a deranjat ocuparea de către armata sârbă în 1918 a întregului Banat, până la Arad; jafurile comise – muzeele din Timişoara şi Arad nici acum nu au primit înapoi bunurile furate; operaţiunile de deznaţionalizare a românilor, continuate cu mai multă vigoare după 1945 şi menţinute cu aceeaşi forţă şi astăzi; cooperarea cu state puţin prietene României în diferite momente ale istoriei.

Capitala Serbiei, Belgradul
Capitala Serbiei, Belgradul

 

 

Operaţiunile de deznaţionalizare au inclusiv înlocuirea preoţilor români în 1918, reducerea cât mai tare a drepturilor românilor din Timoc – care astăzi sunt 300 de mii; serbizarea numelor de familie ale românilor, prigonirea puţinelor biserici româneşti care sunt în Serbia – ajungându-se la anchetarea de către procurorii sârbi a parintelui Boian Alexandrovici şi la ameninţări în presa sârbă că trebuie distruse cele câteva biserici româneşti cu tunurile – şi multe altele. Au construit organizaţii „româneşti” foarte active, fidele Belgradului, şi care mulg bani şi de la Bucureşti, şi de la Belgrad, inclusiv prin complicitatea diferiţilor incompetenţi din structurile diplomatice româneşti. Este un merit imens al românilor – de atât de multe ori numiţi vlahi de către autorităţile sârbe – de a rezista. Pe lângă părintele Boian, pe lângă alţi mari români de acolo, o menţiune specială pentru cel care a fost Ion Rotariu-Cordân, maestrul fanfarelor româneşti din Banat, omul cu inima atât de prezentă aici, dar şi în Coşteiul său, şi care este coborât în locul său de veci pe muzica imnului naţional.

Românii sunt unii dintre cele mai importante victime, dar nu singura. Precum au făcut şi bulgarii, recensământul lor din 2011 oferă o situaţie ciudată: naţionalitate nedeclarată sau necunoscută 3,4%!!!, iar naţionalităţi luate la gramadă 5,7%! Totalul acestor două categorii depăşeşte 9%, ceea ce spune multe despre politica etnică a statului sârb. Românii sau vlahii, evident, nu sunt declaraţi. La o populaţie de doar 7,2 milioane locuitori, în scădere, cei aproximativ 350.000 de români înseamnă 5%, ceea ce este prea mult pentru standardele acceptate la Belgrad. Mai ciudată este situaţia ţiganilor în Serbia. După cum se vede în acele date, ei sunt înregistraţi distinct. Dar în Serbia s-a realizat o cercetare care a enervat mulţi aparători ai corectitudinii politice, legat de coeficientul de inteligenţă al acestora.

Destrămarea Iugoslaviei
Destrămarea Iugoslaviei

 
Trebuie să recunoaştem că în mare măsură Serbia este demonstraţia perfectă a proverbului „întinde-te cât ţi-e plapuma”.
Proiectul statului slavilor de sud a fost creat prea devreme, deoarece în 1918 s-au reunit în regatul Sârbo-Croato-Sloven popoare cu prea mare diferenţă de dezvoltare economică. El nu a putut deveni funcţional din acest motiv principal, chiar daca eforturile monarhiei au fost de consolidare a statului. Cu toate că bunavoinţă a fost, era dificil să armonizezi în contextul educaţional şi tehnologic al timpului şase popoare cu descrepanţe economice atât de mari: slovenii erau şi au fost mereu cei mai avansaţi, iar macedonenii, bosniacii şi muntenegrenii trăiau mereu pe seama transferurilor băneşti de la cele mai dezvoltate 3 republici. Ruralitatea unora contrasta puternic cu urbanizarea celorlalţi, gradul de penetrare al educaţiei secundare era disproporţionat în favoarea celor două republici nord-vestice. Loviturile externe au distrus construcţia iugoslavă, momentul-cheie fiind asasinarea regelui Alexandru, în 1934, la Marsilia, de către organizaţia macedoneană VMRO, care juca pe mai multe planuri sau de către croaţi. Din acel moment, a disparut liantul juridic, constituţional şi de imagine al statului. Fiul său, moştenitor, avea doar 11 ani, ceea ce nu era suficient pentru un stat care avea atâtea probleme de fond. De altfel, şi la noi vârsta prea tânără a unora a dus la mari erori politice, unele greu de îndreptat acum. Politica marilor puteri a desăvârşit restul. Este adevărat, ar fi fost mult mai uşor statului iugoslav să fie funcţional dacă s-ar fi înfiinţat în 1945, pentru că dezvoltarea tehnologică şi a sistemelor de educaţie pe continentul european din acel moment ar fi rezolvat mai uşor diferenţele de natură culturală, dar nu a fost să fie. Ceea ce era Iugoslavia între 1946 şi 1980: era mult prea mult expresia unui singur om: Iosif Broz Tito, în faţa căruia iugoslavii jurau.

De fapt, Tito a fost un alt prototip al încălcării proverbului mai sus-amintit. A încercat să realizeze o federaţie în Balcani, alături de bulgari – dar Gheorghi Dimitrov a murit la timp; a impus Albaniei anumite lucruri, iar după anumite surse de la Tirana, Enver Hodja / Hoxha a fost chiar un protejat al lui Tito. I-a sprijinit pe comuniştii greci, a fost un lider al mişcării statelor nealiniate, dar în acelaşi timp s-a dovedit un slab lider din punct de vedere administrativ şi economic

Josip Broz Tito
Josip Broz Tito

A permis iugoslavilor să muncească în afara ţării – cel mai mult, tot în ţările fostului imperiu Austro-ungar şi Germania de Vest, reuşind astfel de aducă un capital fiecărei familii, încurajând astfel şi consumul în economia naţională. Dar de acolo veneau şi alte idei care ameninţau comunismul, iar liderul de la Belgrad nu ştia cum să reacţioneze. Degeaba mai toate familiile de la ţară aveau un tractor: ei cereau mai mult, iar acel lucru tot libertate se numea. Palatele sale de vânătoare împânzeau ţara, iar după 1970 a mai avut un singur ţel: să se menţină la putere.

Consecinţa directă a fost că republicile au început să facă împrumuturi externe, pe care nu le-au mai declarat Belgradului decât spre finele anilor 80, când nu se mai puteau rambursa datoriile. Dar Tito era deja mort, mecanismele pe care legea fundamentală le prevedea erau mai degrabă de frânare, decât de asanare în forţă a ceea ce trebuia asanat. Destrămarea Iugoslaviei din anii 1991 – 1994 nu a fost ceva neaşteptat. Lideri de anvergură naţională nu existau – Tito nu permisese apariţia lor; datoria publică creştea tot mai mult, iar blocul socialist, unde se exporta mult, se destrămase. Puţin amestec extern mai uşor sau mai greu de dovedit a grăbit procesul. Faptul că Iugoslavia nu era viabilă rezida şi în marele număr de cântece dedicate statului, iar nu republicilor: se simţea că erau prea multe secole de separare lingivistică, economică şi politică, iar o identitate nouă nu se putuse crea complet pe cei 250.000 de km/pătraţi în 73 de ani. Mişcări de secesiune începuseră încă din anii 1960 în Croaţia, era doar o chestiune de timp până când slovenii se vor alătura acestei idei. Cele aproape 30% din populaţie erau plasate perfect pentru o secesiune, la graniţă cu lumea liberă, iar orice emigrant economic din celelate republici le traversa – pentru a ajunge în Germania sau Austria – şi în acel drum puteau constata diferenţele. Sportul a complicat şi el situaţia, patriotismul local dinamitând şi mai mult spaţiul politic, meciurile dintre Steaua Roşie Belgrad şi Dinamo Zagreb fiind momente de mare risc, dar nici Partizan Belgrad ori Hajduk Split nu erau liniştite. Serbia nu a permis o separare paşnică, deşi era evident că nu mai pot fi ţinute lângă ea două republici – adevarat, erau cele mai bogate. Ceea ce s-ar fi putut rezolva uşor, cu o simplă înţelegere – care ar fi oferit şi o poziţie mai bună la Adritica – s-a transformat într-un război, iar în timp, sub presiunea occidentală, Muntenegru a părăsit şi ea Serbia, lipsind-o pe aceasta de acces la mare, condamnând-o sa fie stat de importanţă redusă. Statele fără ieşire la mare nu au foarte multe opţiuni, iar vecinii ştiu asta foarte bine. Interesele geopolitice ale Serbiei sunt pe patru linii, subsumate planului de a redobândi într-un fel sau altul ieşirea la mare. Pentru aceasta însă are nevoie de un Muntenegru docil, ceea ce este foarte greu de realizat acum, când banii şi chiar moneda europeană stăpânesc la Podgorica. Chiar dacă în zonă sunt şi investiţii ruse, iar Rusia ajută mult Serbia în multe probleme, nu este suficient. Serbia nu uită că voturile majoritare ale muntenegrenilor din republică au fost pentru rămânerea în federaţie, dar diaspora muntenegrrenilor a înclinat balanţa spre independenţă. Cum diaspora etniilor din fosta Iugoslavie este majoritar rezidentă în ţări UE şi SUA, există deci o reticenţă provocată nu doar de războaie faţă de aderarea la UE.
serbia5

De fapt, ceea ce li se cere sârbilor este să renunţe la atitudinea agresivă faţă de vecinii săi, majoritar locuitori ai fostelor componente ale unui stat în care ei dominau. Cum ei nu o fac, încurajaţi din diferite părţi, nici procesul de aderare nu merge. Mai grav este faptul că Bosnia-Herţegovina este din ce în ce mai artificială, iar plecarea republicii Sprska spre Serbia nu ar fi o surpriză în următorii ani. Doar că extinderea sârbă spre vest nu se poate face decât pe contul Bosniei şi – doar în urma unui război adevărat – în Croaţia, într-o parte a regiunii numită Krajna. În Sud şi Nord, sunt blocaje de la albanezii din Kosovo şi de la unguri – care îşi doresc Voivodina. La est este România, care este brădată de structurile de securitate sârbe, dar care este de 3 ori mai mare, şi care are şi minoritatea cea mai numeroasă în Serbia. Bulgaria, celălalt vecin estic, este puţin prietenos Serbiei, doar problema deznaţionalizării românilor unindu-i ferm. Dar Belgradul are însă o altă mare problemă: nu şi-a restructurat aproape deloc economia, iar şomajul este mare în ţară, ceea ce nu ajută la întărirea statului. Şomajul este de aproximativ 20%, datoria publică este de aproximativ 60% – iar prin lege există limitare de 45%; deficitul bugetar este de aproape 5% , trebuie tăiate aproape 27.000 de locuri de muncă din sectorul public, iar situaţia nu este încurajatoare, inclusiv ca efect al ultimelor inundaţii. Aceste date nu ofera speranţe prea mari statului sârb, care trăieşte încă la nivel guvernamental în sfera politicii, pe când populaţia trăieşte în sfera economicului. Un şomaj de 20% înseamnă o presiune pe recrutarea muncitorilor, obligaţi să accepte salarii mici, dar pentru că luptele politice interne nu s-au oprit, nici mari investiţii nu vin. Ideea ca s-ar putea construi un canal care să lege Dunărea de Marea Egee, incluzând cursul râului macedonean Vardar este utopică. Modernizarea căii ferate dintre Belgrad şi Budapesta este mai utilă Voievodinei şi Ungariei decât restului Serbiei, care este obligată să se aşeze la masa tratativelor cu Slovenia şi Croaţia, în vederea dezvoltării unei relaţii mai bune, care să mute direcţia de export marfă în integralitate dacă se poate pe linia Belgrad – Zagreb – Maribor – Graz, fiind un drum mai scurt decât prin Ungaria. O intrare a republicii Sprska şi a unei mici păţi din fosta Krajnă în componenţa Serbiei ar însemna falimentul complet al economiei sârbe, deoarece şomajul în întreaga Bosnie este de aproximativ 44%, ceea ce demonstrează că acea componentă ar mări şi mai mult procentul de şomeri într-o Serbie mărită. De altfel, dintre statele foste iugoslave, doar Slovenia are rata somajului la 13%, toate celelalte au de la 20% în sus.
serbia6
De aceea, geopolitica reală Serbiei este acum dominată nu de politică, ci de economie, pentru că poţi gândi cu inima sau cu creierul – e recomandabil aşa – dar stomacul va scoate oamenii în strada mai bine decât ar face-o 1000 de steaguri pe bulevardul regelui Milan sau al despotului Ştefan. Deocamdată, politicienii de la Belgrad încă nu vor să recunoască acest lucru, şi se agaţă de diferiţi cai verzi pe pereţi, complicând şi viaţa minorităţilor de pe propriul teritoriu, precum şi anumitor vecini, care nu se vor simţi obligaţi să ajute Serbia. S-au întins mai mult decât trebuiau să o facă, nu au respectat principiile omeniei în raporturile cu alţi actori internaţionali, iar când au fost în nevoie au rămas singuri, şi şi-au adăpostit avioanele civile la Bucureşti. Dacă nu se opresc din visat şi nu îşi recalibrează viziunea şi acţiunile, vor cădea şi mai jos. Iar noi vom consemna în cartea de istorie a regiunii că Belgradul e prielnic statului la plajă, dar nu şi logicii.

 
Textul este publicat în ziarul ”Adevărul

și semnat de Marius Văcărelu

%d blogeri au apreciat: