Educația muzicală a națiunii – jertfa proastei mentalități

Trăim într-un spațiu marcat de momentele dificile, uneori tragice ale trecutului. Secole la rând, istoria zbuciumată a împrejurimii noastre a făcut ca preocupările oamenilor să fie îndreptate nu spre mersul și dezvoltarea firească a condițiilor de viață ci spre o pură supraviețuire. Trecutul la care mă refer a lăsat urme adânci și asupra vieții culturale

Dacă știm că în Serbia  (dincolo de Dunăre) prima școală de muzică a fost înființată abia la începutul secolului al XX-lea, dacă ne gândim și la faptul că pe meleagurile din apropierea noastră majoritatea populației era neștiuitoare de carte în timp ce Europa a fost mângâiată de mireasma creațiilor literare romantice, înțelegem lesne de ce nici până astăzi lucrurile nu merg așa cum ar trebui. Nu putem acuza pe nimeni, condițiile istorice au fost de așa natură încât despre o dezvoltare culturală nu a putut fi vorba. Se punea problema supraviețuirii biologice. Din fericire acele vremuri s-au scurs. Am reușit cât de cât prinderea pasului cultural european. Totuși suntem încă foarte departe de nivelul cultural care să ne convingă de deplina noastră apartenență la marea cultură occidentală.
Ne punem întrebarea:  ce trebuie  făcut?
Vom fi nevoiți să ne schimbăm mentalitatea, ceea ce nu este deloc ușor. Înainte de toate, creatorii de cultură vor trebui să-și schimbe modul de a gândi. Aruncând o privire asupra activității muzicale, asupra instituțiilor care crează viitorii muzicieni, ne lovim de  rigiditate și  idei depășite în rândul unor oameni. Mă refer, desigur, la școlile de muzică de la noi și la cadrele didactice de profil. Nu de puține ori tinerii sau chiar mai vârstnicii care au dorit să învețe a cânta la vreun instrument nu au fost admiși la școala de muzică pentru faptul că au depășit o anumită limită de vârstă. Probabil, cei care decid admiterea sau respingerea candidaților au în vizor ideea conform căreia toți care se înscriu trebuie să devină muzicienii profesioniști. Se uită faptul că mulți dintre ei ar dori să învețe un instrument din simpla dragoste pentru muzică.
O altă problemă de mentalitate este și nebuneasca alergare după premii. Profesorii școlilor de muzică își consumă partea mare a energiei în cursa de pregătire a elevilor pentru competiții. De cele mai multe ori, setea după premii vine din exteriorizarea orgoriilor proprii ale profesorilor pe spinarea elevilor. Atâta timp cât aceștia nu vor înțelege că nu producerea  premiilor sau preocuparea exclusivă  pentru concursuri este cea mai importantă ci faptul că elevii cântă și dezvoltă un climat muzical în mediul în care trăiesc , nivelul cultural al națiunii va fi la o cotă destul de scăzută. Este bine că elevii participă la tot felul de competiții naționale și internaționale, este de lăudat că obțin premii dar ce ne facem cu marele public? Cum să aibă el acces la muzică  dacă tinerii care nu doresc neapărat să facă performanțe ci doar să cânte la un instrument sunt pur și simplu goniți de la ușa școlii de muzică?
Cultura muzicală a națiunii poate spori doar implicarea activă a cât mai mulțor oameni. Nu trebuie neglijat cel care deschide ușa școlii în dorința de a  face muzică. Unii dintre tineri, cei mai talentați vor face desigur muzică de performanță. Cei mai mulți dintre ei însă, vor deveni mâine simpli iubitori de frumos, știind să aprecieze muzica și formând un public educat care va sprijini activitatea muzicală profesionistă. Nu putem aștepta să avem public educat din punct de vedere muzical dacă nu-l implicăm mai întâi activ în creația muzicală or, cum astăzi stau lucrurile, cunoscând preocupările profesorilor din școlile de muzică, nu cred că prea curând vom ști când să aplaudăm  în timp ce se cântă o sonată în sala de spectacole.
De ce acuz neapărat școlile de muzică?
Pentru simplul fapt că la noi în țară nu există instituții muzicale specializate care să instruiască simpli iubitori de muzică fără ambiții prea mari, așa cum există în alte țări (vezi în România așa-numitele școli de artă populară). Deci, școlile de muzică la noi au datoria morală ca pe lângă muzicieni profesioniști să creeze și publicul de mâine. Propun acțiunea pe două fronturi: pe de-o parte munca cu elevii supradotați, trimiterea lor la concursuri iar pe de altă parte, implicarea a cât mai mulor iubitori de muzică în creația muzicală activă și nicidecum neglijarea celor care nu doresc sau nu pot face față înaltelor performanțe.
Așa cum am spus, mentalitatea se schimbă greu. Dacă tot ne îndreptăm spre valorile europene, de ce nu preluăm experiențele și în acest domeniu. Poate va trebui să mai treacă ceva timp și să mai vină  sânge proaspăt  la cârma  instituțiilor de specialitate.
Eugen Cinci

%d blogeri au apreciat: