DRAGOBETELE

dragobete
Hora de dragobete

Încercare de etimologizare a cuvântului Dragobete

Sărbători ale iubirii au existat și încă dăinuie ca date de celebrare în calendarele lumii, ca simbol al fertilității a ceea ce în fapt oamenii au avut cel mai la îndemână gest de manifestare a dragostei, iubirea, de atunci, de când lumina a călăuzit dezvoltarea conștientă a omenescului.
Cercetări recente, față de cele care s-au manifestat sub influența estului slav, care asociau etimologia termenului dragobete ca provenit din limba slavă, au indicat că acest cuvânt și-ar putea avea originea  în limba tracă. Însă, mult folosit ca manifestare religioasă și de daci, pentru o divinitate celebrată în această perioadă a anului, a sfârșitului de lună a lui făurar, ca o divinitate al cărei nume nu s-a păstrat, după cum multe altele, din ceea ce au fost vechii daci, nu ne sunt cunoscute până acum. Este lesne de înțeles că această manifestare, la vechii daci, era sărbătorită într-o perioadă de maximă fertilitate, când munca câmpului sau păstoritul, ca treburi anulate din cauza gerului aspru al iernii, ar fi putut reprezenta o tainică perioadă a procreării. Este, totuși, o ipoteză și o aplecare asiduă spre cercetarea mult mai amănunțită a începuturilor obiceiurilor românești, a fenomenelor care au influențat acceptarea acelor cutume, a aflării și datării cu mai multă exactitate a existențialului în cultura tradițiilor strămoșilor noștri.
Nu vom ignora nici ipoteza etnografului Marcel Lutic, de la Muzeul de Etnografie al Moldovei, și nici a cercetătorului în etnologie Ion Ghinoiu, de la Institutul de Etnografie și Folclor Constantin Brăiloiu din București al Academiei Române, care susțin că acest cuvânt, dragobete, ar avea originea din limba tracă, iar etimologia lui ar putea distribui următoarea explicație: cuvântul trago, de origine dacă, a devenit cu timpul, în limba română, țap și simboliza puterea de procreare, forța vitală, fecunditatea, iar cuvântul pede ar putea fi tradus cu termenul românesc, picioare. Poate de aici cuvântul per pedes (1), pe care romanii și grecii îl foloseau în exprimarea mersului pe jos, desculț. Nu este de mirare ca sacrificiul iubirii să fi avut un canon atât de pătrunzător în purificarea trupului ca acela al mersului cu picioarele goale, acolo unde iubita îl aștepta pe voinic. Se pare că acest obicei mai dăinuie în unele părți ale satului românesc, pentru că adesea tinerii se întâlnesc în poieni ascunse, descălțându-se și zburdălnicind pe verdeața presărată cu flori. Cele două cuvinte au suferit în timpul istoric al civilizației românești transformări: trago, spun cei doi renumiți dragobeteetnologi, pe care i-am amintit în rândurile de mai sus, a devenit cu timpul drago, iar termenul pede se va transforma în bete. Bete, folosit în unele zone din Oltenia are înțelesul de mulțime, adunare, însă simbolic acest cuvânt se pare că avea să denumească, mai târziu,cingătorile înguste, frumos țesute, purtate de flăcăi în zi de sărbătoare. Acestea erau așezate în diagonală peste cămașa frumos brodată sau ca fâșii la brâu, pentru legarea cămășii, simbol al iubirii, al prinderii în marea taină a procreării, în tainicul port popular românesc. Desele schimbări de pronunție a consoanelor d în t, b în v sau b în p, întrezărind ideea că termenul drago ar putea proveni de la cuvântul traco sau drago ( din limba dacă, chip drag), derivând în dragon, drac și așa mai departe, care se spune că ar fi putut da naștere numelui zeului iubirii la traci. Să nu neglijăm că terminația ”–ete”, sufix augmentativ, are și sensul, în limbajul românesc, de ironie, nu jignitoare, mai degrabă o atenționare jovială: băiete, de exemplu, este semnificativ în a demonstra aprecierea zburdălniciei, veseliei cuiva tânăr.

 

Semnificația sărbătorii de Dragobete, la români

 

Lăsând la o parte numele zeului iubirii la daci nu putem ignora faptul că obiceiul nuntirii, în perioada menționată, nu a existat la străbunii noștri traci. Că au fost evenimente în istoria evoluției și dezvoltării acestui popor care nu s-au menționat în scris, nedescoperindu-se până acum vreo mărturie, ci doar sporadice consemnări străine, nu înlătură adevărul existent al tradițiilor, dovadă fiind
obiceiurile sătenilor din Munții Apuseni dar și a grupurilor de locuitori de la șes, din același neam de daci, chiar dacă peste ele a trecut tăvălugul popoarelor migratoare.

Neobosiți, exegeții: filologi, istorici, geografi, dar și arheologii au scos și vor scoate, într-un timp al istoriei care va veni, așa cum multe s-au descoperit sub pământul care ne ascunde nebănuitul trecut, atestări noi din care ne vom rândui descendența.
Revenind la perioada sfârșitului de secol al XIX-lea și până în prima jumătate a secolului al XX-lea, într-un interval de aproape două sute de ani, culegătorii de folclor au mai înregistrat și alte denumiri pentru această sărbătoare: Ioan Dragobete, Dragostitele, Santion de primăvară, Cap de primăvară sau Cap de vară întâi, dar și Dragomiru-Florea sau Granguru.
Sărbătorit de tinerii satelor (2), până la mijlocul secolului al XX-lea, la 24 februarie sau la început de martie, ținând cont de calendarul gregorian sau iulian, se constată că această sărbătoare a iubirii datează dinaintea apariției creștinismului. În mitologia dacilor, zeul, care ulterior a fost numit Dragobete (în spațiul slav Glavo-Obretenia, a fost preluat de români ca onomastică, așa cum se va constata și în cazul altor sărbători din calendarul popular, Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia etc.) era pețitorul și nașul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Exista credința că în această zi și păsările nemigratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau și începeau să-și construiască cuiburile. Cu timpul, de la păsări, obiceiul a fost preluat și de către oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate ce ocrotește iubirea și poartă noroc îndrăgostiților. Motivațiile preluării, au fost profunde, întrucât păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc pasăre însemnând mesaj al cerului și, de aceea, zeul a mai fost numit și Logodnicul Păsărilor.
dragobeteÎn această zi, fetele și flăcăii, îmbrăcați de sărbătoare, se întâlneau fie în mijlocul satului, fie în fața bisericii, ca loc sacru de săvârșire a unei împliniri, iar de acolo, în tinereasca veselie porneau pe dealuri să caute, prin păduri și lunci, flori de primăvară. Florile de început ale primăverii constituiau în credința oamenilor de la sate mijlocirea înfăptuirii iubirii dorite. Dacă fragii erau înfloriți erau adunați de fete în buchete pe care le puneau în lăutoarea(3) fetelor, rostind cuvintele ritualice: Flori de  fragă / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparți. De asemenea, adunau toate florile care învinseseră frigul, ridicându-și semețe capetele la soare, surâzându-le: viorele sau tămâioare pe care le strângeau în buchețele și le păstrau pănă la venirea verii, de sărbătoarea Sânzienelelor pe care le aruncau în ape curgătoare, rostind descântece pentru ursit învățate de la femeile în vârstă ale satului. După acest ritual al jocului iubirii se aprindea un foc mare pe dealurile golașe din preajma satelor. În jurul acestuia fetele și băieții discutau, glumeau și cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat. Fuga, fiind denumită zburătorit, era o copie a jocului împerecherii la păsări, căci nu întâmplător împătimitorul Zburător a fost creat în credința poporului ca zeu al trezirii fetelor la iubire. Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă și dacă o ajungea, de altfel trebuia să o ajungă, urma sărutul în văzul tuturor, un sărut ce semnifica logodna ludică, care, de multe ori, era finalizată cu logodna adevărată. De aici a rămas zicala: Dragobetele sărută fetele! În lucrarea sa „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele și unele tradiții legate de ele”, inimosul folclorist român Constantin Rodulescu-Codin (1875-1926) consemna: “Dragobetele e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de ragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți…” . În urma acestui fapt a rămas și zicala referitoare la toate femeile care nu respectau această sărbătoare a odihnei prin iubire: Nu te prindă Dragobete prin pădure! Aceste cuvinte, care constituiau un avertisment, erau și o atenționare a înnobilării sufletului prin dragoste. Era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu-și întâlneau, în ziua de Dragobete, perechea care să-i placă, se credea că tot anul aceștia vor rămâne neiubiți. Credința populară mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriți de boli tot anul. Tinerii considerau că în această zi trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul. Împlinirea dragostei prin căsătorie constituia pentru băiat culegerea a două fire din floarea dragostei din pădure. Acele două fire tânărul le sădea în grădina curții lui. Dacă tulpinele se apropiau una de altele în timpul creșterii lor atunci cu siguranță tânărul urma să se căsătorească cu fata pe care și-o alesese. Din cercetările făcute în câteva dintre satele Teleormanului mi s-a relatat faptul că toate tulpinele florii dragostei, care s-au alăturat una de alta, căsătoriile au fost după dorința tinerilor.
Textul integeal AICI

%d blogeri au apreciat: