Dorul după satul natal Coștei cântat în poezia Doinei Oșteanu

Doina Oșteanu
Doina Oșteanu

 

 

Cu mare grijă și deosebit respect țin în mână un volum de poezii al aceleia care se numea Doina Oșteanu.
Din dragostea și stima ce i-o port, simt nevoia să scriu despre consăteana mea, despre poeziile ei de mare simplitate, dar de o frumusețe incontestabilă.
Doina Oșteanu era o ființă blândă, timidă, visătoare. Poezia ei e ca și cum s-a spus despre cea a lui Coșbuc: »că-i poezia sufletului, izvorâtă din suflet și vibrând în suflete…«
Sper căci cu această comparație nu minimalizez cu nimic marea poezie a lui G. Coșbuc pe care o admir. Poezia ei izvorește din inima-i frântă-n două. Ea a plecat, dar inima, săraca se târa pe brânci veșnic întoarsă cu ochii spre sat, spre bunicuțe despre care cânta mereu.
S-a născut în Coștei, pe data de 15 septembrie 1929 și se stinge la Chicago în 1970, numai la 41 de ani. Școala primară de șase clase o face în sat. Își pierde întâi mama, apoi tatăl, rămânând în grija celor două bătrânele, să le fie sprijin la bătrânețe – unica mângâiere a zilelor chinuite.
Așa trebuia să fie, dar ea și-a urmat firul ghemului care se numește soartă. Așa era sortit poetei Doinei Oșteanu, fiind un păgubaș al vieții, să caute mereu o satisfacție în viață, în dragoste…
Pleacă din sat. Se duce la oraș (Vârșeț), dar nici aici nu-și vede viața împlinită cu toate că are copil și soț. Apucă, deci, calea necunoscutului. Se duce întâi în Italia și de aici, peste ocean, în Canada împreună cu copilul și cu bunica despre mamă.
Am cunoscut-o personal pe Doina Oșteanu. Când eram elevă la liceu de multe ori eram împreună. Mie îmi plăcea să citesc. La ea găseam hrană sufletească din plin, fie din convorbirile pe care le purtam, fie din cărțile pe care le împrumutam.
Îmi citea și poezii. Eu eram publicul ei unic în Coșteiul nostru pitoresc, la margine de lume, fără curent electric, fără drum de țară.
Am regăsit-o pe Doina în volumul de față aceeași pe care am știut-o de înainte. Volumul unic întrunește 59 de poezii și este apărut în Spania, la Madrid (Editura »Drum«, 1968).
Este dedicat celor două bunice care au ținut locul părinților decedați. Titlul însăși »Năruind o liniște uitată« este semnificativ. Singur ne spune că-i vorba de amintiri depuse ca pe un răboi mult timp în suflet, în filmoteca aceasta de aur și scoase cu mare grijă din acest lăcaș sfânt, purtate pe brațe, legănate cătinel, cătinel, cu degetele dorului care-i mai puternic ca orice.
Pe noi ne interesează ce spune poeta despre satul său natal. Vatra satului natal, leagănul copilăriei, pe toți ne atrage ca un magnet. Cu cât înaintezi în ani, cu atât magnetul devine mai puternic. Te atrage mai mult. Dacă te găsești în sat, nu-i simți dorul. Îl ai întreg lângă inimă. Dacă ești plecat, însă, îți insuflă o nostalgie după tot ce a rămas în urmă.
Poeta D. Oșteanu plecată departe de sat, se reîntoarce în gând mereu în el, privindu-l cu ochii interni, regăsindu-l mereu așa cum l-a lăsat. Cele mai caracteristice poezii care vorbesc despre satul său din vale sunt: Pribegie, Dor de colțul meu, Prin ritmul stropilor și Răvaș spre Împărăție.
Să le luăm pe rând: Din depărtare, »prin pereții zărilor«, poeta se-agață »de geana vântului ce-adie / Tocma-n sat, acasă să cobor«, acolo, unde duminicile erau recunoscute după dangătul prelung al clopotului bisericii. Ar dori »într-o seară lungă cât e viața« să revină-n sat:
»Și să simt atunci că saltă-n mine
Ritmul vechi din hora mea aleasă«
osteanu1 (Pribegie)
Poeta își amintește de camera în care ades îi plăcea să stea, căci: »Ceasul greu de nuc despre un trecut vorbește« (Pasul cel mare), apoi cărțile, pianul, covorul din cameră, toate ne spun că nu era o casă obișnuită. Bunicul despre mamă ținea cafeneaua cu numele »Europa«. Astfel că și până-n zilele noastre despre colțul acela unde-i casa poetei se spune: »Colțul și casa lu Europa«.
Își amintește cu multă nostalgie și de piatra din colț. Casa mare se găsea în colț vizavi de fântâna cu cumpănă, iar la două colțuri în jos clipocea bătrânul Căraș. Interesant că poeta nu-l amintește de fel în poeziile sale ca fiind parte componentă a satului. Din depărtare:
»Un dor mă prinde câteodată,
De piatra colțului pustiu
Ce-n urma vremii ce va trece
Nu voi putea să-i mai reviu«
Sau:
»Un dor mă chiamă câteodată,
De anii mei pierduți în van,
Prin jocuri desenate-n piatra
Copilăriei, an cu an…«
(Dor de colțul meu)
Este conștientă că fiind plecată atât de departe nu se mai poate întoarce, nu mai poate revenii, că anii îi sunt »pierduți în van« și că numai amintirile îi sunt vii. Ele o țin trează, vorbindu-i cu dragoste, cu duioșie chiar despre toate cele rămase în urma ei.
Același dor, dar poate mult mai dur, mai pătrunzător, este acela în poezia »Prin ritmul stropilor«. Stând la geam care-i străin, precum e străină și țara în care se găsește:
»Îmi torc un fir de gând udat
S-ajungă până-n satul meu
Prin ritmul stropilor când bat.«
Ea plânge gândind la satul din depărtare, iar zidul din față care-i atât de străin, de ostil cu  »dinții sparți și suri rânjește«. În final vine ca un balsam, ca o apă călduță, ca un soare de primăvară:
»Un dor ce nu-i străin«
care se îndreaptă:
»spre ființa ce n-a vrut să plec«, adică tot la bunica gândește. Vine apoi cererea sau rugămintea către dumnezeire în care cere cu multă evlavie:
»… satului meu
Trimite-i înger protector
Cu nume de Luceafăr«
(Răvaș spre Împărăție)
Dormi în pace, fiică a Coșteiului, Dumnezeu ți-a auzit ruga. A trimis îngerul păzitor – pe Luceafărul poeziei românești – pe poetul Mihai Eminescu. Și tu și providența l-ați ales pe cel mai mare dintre noi. Cinstindu-l pe el, te cinstim și pe tine, adăpându-ne veșnic sufletele însetate de bine, de frumos, de omenie, la izvorul magic al poeziei.
Maria Păuța-Gașpăr

%d blogeri au apreciat: