By 
În Banat, mănăstirile au avut o însemnătate deosebită pentru viața credincioșilor. Între ele, un rost de seamă a avut mănăstirea Srediștea Mică din localitatea cu același nume, așezată la sud-est de Vârșeț, la o distanță de 12 km, între șapte dealuri.
Prima atestare documentară a localității Pârneaora cu denumirea Serdahely, apare la 1355 în Registrul dijmelor papale. Mănăstirea este probabil mai veche decât satul, ori cel puțin are aceeași vârstă cu acesta.(1)
Pe parcursul secolelor, așezământul a fost trecut pe hărți, documente oficiale și scrisori cu patrusprezece variante ale aceluiași nume.
Acestea sunt:
Secolul al XV-lea – Kis Zdrediste – Țârna
1694 – Mali Sredise
1711 – Kleine Srediste
1779 – Kis Szrediste – Mali Sredis
1788 – Pârnava
1790 – Sredista – Pârniaua
1817 – Mica Srediște
1820 – Pârniaura
1849 – Pârniaora
1910 – Kis Szered
1919 – Srediștea Mică(2)
De la așezământul religios, așezarea și-ar fi împrumutat numele, căci ”Srediște” în limba bulgară înseamnă centru, sreda – mijloc, adică mănăstire. Tradiția susține că satul a fost întemeiat de către lucrătorii mănăstirei, veniți din comune vecine și depărtări, așezați pe lângă mănăstire, dovadă fiind și numele unor familii – Vărădean, Birdean… ce locuiesc în localitate.(3)
Multe așezăminte monastice s-au stins în cursul evului mediu, în timpul marii invazii tatare din 1241, iar numărul lor s-a diminuat în războaiele purtate pe aceste locuri. Tot așa, au pierit și documentele legate de timpul ridicării și de numele ctitorilor.
Deja la 1225 avem primele date referitoare la întemeierea mănăstirilor în Banat. În această perioadă sunt amintite mănăstirile: Sfântul Gheorghe, Săraca, Srediște, Mesici, Partoș, Bezdin și altele.(4)
Fiecare aparte poartă urmele trecutului zbuciumat, dar mănăstirea Srediște este cu siguranță una din primele întemeiate pe aceste meleaguri, ceea ce dovedește trecutul ei.
O altă mărturire a existenței sfântului lăcaș, argumentează elocvent documentul relatat de istoriograful maghiar Turchanyi, precum regele Stefan al V-lea dăruiește în anul 1270 unei mănăstiri de lângă Șumig, o moară. Mănăstirea aceasta este amintită sub numele Mezo Somlyo. Se amintesc aici trei mănăstiri, în preajmă una de alta, Șemloc, Partoș și Srediștea Mică.(5)
Hărțile geografice ne confirmă apropierea celor trei lăcașuri de rugăciune, iar la 1771 mănăstirea Șemlacul Mic, cunoscută azi sub denumirea de mănăstirea ”Săracă” a avut o podgorie la mănăstirea Srediștea Mică de circa 5 sape lungime.(6)
Ctitorul acestui patrimoniu duhovnicesc și data precisă a fondării se pierd în negura uitării. A găsi un răspuns la această întrebare e foarte complicat. Un fapt însă rămâne în afara oricărei îndoieli, lăcașul sfânt de la Srediștea Mică intră pe lista celor mai vechi schituri ridicate în Banat.
Și totuși, să încercăm să ne apropiem câtuși de puțin de taina apariției acestei mănăstiri. În Sfânta Evanghelie ce se găsește în biserica locală este însemnat de credinciosul Nedelcu Șoșdeanu, că această sfântă scriptură este dăruită și cumpărată de dânsul la anul 1772. În continuare stă scris, precum sfântul lăcaș s-a zidit la anul 1222, fapt care a fost citit în documente de parohul bisericii, Vichentie Neagoie, care a dat namesnicului mănăstirei Mesici, Gherasim Scrietoriu actele să le citească, iar numitul răposând, nu le-a înapoiat comunei bisericești și nici predecesorii.(7)
Preotul Alexandru Vărăgian (1901 – 1934) afirmă că aceste documente au fost luate și prin înșelăciune.(8)
La mijlocul secolului al XV-lea, în anul 1442, văduva cnezului Păuna din familia Pârvu a rămas singură, fără soț și copii. Ea, în semn de credință față de mântuitorul nostru, din toată bogăția celor cinci localități care-i aparțineau a ridicat mănăstire și biserică la Srediștea Mică (Pârneaora) cu hramul Sfinții Arhangeli Mihail și Gavriil.(9)
Denumirea de cnez are origine germană și slavă și înseamnă principe, conducător. Cnezii sau Iuzii erau fruntașii comunităților sătești, inițial aleși și cu atribuții prioritar judecătorești-administrative. Unii cnezi au ajuns să domine și chiar să stăpânească, în secolele XII – XIV, mai multe sate (5 – 30 de sate), fiind proprietari creditari de pământuri lucrate de supuși și aveau atribuții militare.(10)
Din familia Pârvu și-ar trage originea cealaltă denumire a satului, adică Pârneaora, care din nou se amintește la 1427 ca așezare. Pârneaura este denumirea localității în care locuitorii au cultivat pământul mănăstirii ca ”jileri” (iobagi) și de aici și-au asigurat existența. În limba maghiară Mezeș – Mezaștatara se amintește în literatură cu această denumire în județul Timiș, localitatea Pârneaora și mănăstirea cu același nume. În concluzie, denumirea localității înseamnă așezare marcantă pe lângă mănăstire.(11)
Mănăstirea Srediște este amintită într-o scrisoare pastorală a episcopului Petru al Caransebeșului din 15 august 1456, unde se spune că egumenul Pamfilie de la acest lăcaș sfânt adaugă ”Mică”, mănăstirii românești Srediște, după aproape un secol.(12)
Tot în acest an (1456) episcopul Petru din mănăstirea Sf. Gheorghe din Caransebeș, scrie către mănăstirile: Srediștea Mică, Vărădia, Vodița, Oravița și Șumigu să-l pomenească pentru odihna sufletului, în slujbele religioase, pe viteazul voievod Ion de Huniade, care a fost ucis după mare izbândă a creștinității asupra păgânilor. Călugării să-i pomenească pe toți nobilii și eroii din districte căzuți în bătălie, să se roage pentru ei aducând mulțumiri lui Dumnezeu. Scrisoarea originală este scrisă în limba greacă.(13)
La sfârșitul secolului al XV-lea, despotul sârb Ioan Brancovici și fratele său Maksim, mitropolit în Țara Românească, restaurează sfântul lăcaș din Srediștea Mică.(14) După o altă versiune la originea mănăstirii stă o peșteră. Acest ținut muntos în trecut nu era populat din cauza vegetației și a pădurilor imense, însă aici oamenii își găseau refugiu sufletesc, într-o peșteră părăsită, pe coama unui deal care a fost adăpost sigur în fața năvălirilor barbare. Acești pusnici au petrecut în rugăciuni și molitve spre cer, adunați într-un loc, într-o peșteră care se găsește pe locul monahal al vechii mănăstiri. Anahoreții din peșteră au fost de origine bulgară și greacă. După un timp, pădurea din jurul peșterii a început să fie exploatată, venind muncitori din apropiere dar și depărtare, pentru a-și câștiga traiul. Tradiția populară susține că cei mai mulți au venit din Valea Hațegului și s-au așezat pe lângă sfânta peșteră. Tăierea lemnelor din pădure le-au asigurat pâinea cea de toate zilele și stabilindu-se pe lângă peșteră au ridicat bordeiuri. Micuța așezare a primit denumirea Serdahely.(15)
Mănăstirea Srediște nu este o ctitorie voievodală, ci a fost ridicată de ereniți sau pusnici în singurătatea codrilor, la poalele celui mai înalt vârf din Voivodina, Cioaca Mare (641m) ce se înalță spre tăria cerului. În acest loc de reculegere sau retras din vremuri imemorabile bătrâni sihastri și călugări, trăind în rugăciuni o viață, fără prihană. Aici, în locul celest, s-a început ”Letopisețul”, ”pomenirea”, ”înscriat” sau însemnări scurte în care s-a arătat adevărul sacru și istoric.(16)
Dr. Dorinel Stan
Note:
1. Miodrag Jovanović, Manastiri u Banatu, Novi Sad, 2000, pag. 45
2. F. Milleker, Letopisi opština podunavske oblasti, Pančevo, 1929, pag. 157
Borovszky, Temes varmegye monografia, Budapest, pag. 59
3. N. Tincu Velea, Istoria bisericească și politico-națională, Sibiu, 1865, pag. 179
4. Darinka Rackov, Manastir Mesic, Novi Sad, 2002, pag. 16
5. Krasso – szoreny megye tort, Lugoj, 1906, pag. 14
6. Caius Pascu, Un așezământ cultural și religios de altădată: Mănăstirea Srediștea Mică, București, 1945, pag. 7
7. Evanghelia din Srediștea Mică.
8. Arhiva parohială din Srediștea Mică, Alexandru Vărăgian, istoricul fostei mănăstiri, 1929 – manuscris
9. Arhiva Mitropoliei Banatului, Timișoara, microcronicele parohiale, cont. Pag. 19, mănăstirile, Cotoșman
10. Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria României, Cluj-Napoca, 2004, pag. 220-221
11. Darinka Rackov, Manastir Mesic, Novi Sad, 2002, pag. 43
12. A.M.B., Timișoara, microcronicele parohiale, cont. P. Nr. 33 din Protocolul 1752-1755
13. Ibidem
14. Vikentije Ljuština, Kratka povest o opsteziteljskom manastiru Mesicu u Tamiskom Banatu od pocetka 1225 do 1797 god., Budim, 1798, pag. 7
Foaia Diecezană, Constantin Târziu, nr. 48, 27 noiembrie 1936, pag. 4
15. Arhiva parohială din Srediștea Mică, Alexandru Vărăgian, istoricul fostei mănăstiri, 1929 – manuscris, pag. 4-6
16. Arhiva parohială din Srediștea Mică, Alexandru Vărăgian, Evanghelia din Srediștea Mică
