Chipurile dacilor ce ne privesc

statuie-dac-6a

Dacii au fost un popor înțelept, harnic și viteaz, iar din această cauză imperiul roman i-a pus la loc de cinste și sunt la loc de cinste până în zilele noastre.

Foileton VI
În mod logic, ne punem întrebarea următoare: de ce oare romanii și-au dat silința de a reprezenta același chip de dac de mai multe ori? Este foarte posibil ca acest dac sa fie un anume dac, o personalitate, regele dacilor, însuși Decebal.

statuie-dac-6bIar aceste ipoteze devin și mai susținute, dacă comparăm aceste capete (unul de la Vatican și două de la Florența – Grădina Boboli și Muzeul Domului) cu imaginile lui Decebal de pe Columna lui Traian: avem marea surpriză de a constata că asemănările sunt foarte mari. Un al patrulea cap de dac, păstrat în Rusia, la Ermitaj, prezintă mari asemănări cu celelalte trei. Dar ceea ce m-a intrigat puțin – și din acest motiv am ezitat să-l tratez laolaltă cu celelalte trei – este faptul că personajul, deși seamănă mult cu celelalte, pare să fie mai în vârstă. Este posibil să facă parte din familia lui Decebal? De ce nu? Textele antice chiar pomenesc de un frate al lui Decebal, pe nume Diegis. E drept, nu este decât o ipoteză. Mai menționez că în Forul lui Traian și în alte muzee (la New York, de exemplu) am găsit și copii “barbari”. Am discutat cu conservatorii de la Forul lui Traian și de la Vatican, și aceștia au fost de acord că aceste reprezentări de copii, găsite în Forul lui Traian, sunt copii “barbari” (și nicidecum copii de romani), iar îmbrăcămintea ce se identifică pe aceste fragmente și tipurile figurilor lor pledează pentru iconografia dacică. Deci, copii daci.

statuie-dac-6c

Au auzit istoricii noștri de Leonard Velcescu și de neprețuita sa lucrare? Au auzit ei de aceste minunate statui, martore ale identității noastre? A încercat Ministerul Culturii să le inventarieze, să împrumute măcar o parte din ele și să organizeze o expoziție în România? Sau cel puțin să finanțeze efectuarea unor duplicate, pentru a-i aduce acasă pe acești daci rămași pe meleaguri străine, de două mii de ani? Sau a încercat să fotografieze toate aceste reprezentări risipite în întreaga lume și să alcătuiască un album?
Aceste chipuri de daci ne privesc, peste mări și țări și peste secole depărtare. Ei nu sunt prizonieri: nu există nici măcar o singură statuie de dac cu mâinile în lanțuri. Ochii lor ascund o enigmă, expresia lor este aceea a unor înțelepți. De ce au vrut romanii să îi aibă, în mijlocul Romei și în mijlocul imperiului lor, pe acești enigmatici inițiați, cu privirea lor senină, dar de nedescifrat? De ce i-au adus în for și le-au închinat o grandioasă columnă, celebrându-le moartea și sacrificiul? Nu Traian și neamul său de cuceritori ai lumii sunt cei ce i-au scos pe daci din istorie. Dimpotrivă! Lor trebuie sa le fim recunoscători pentru că i-au făcut nemuritori, prin trupul marmurei. Noi suntem cei ce vrem să-i dăm afară pe daci din țara lor, prin nepăsarea noastră. Noi suntem cei care continuăm să le risipim cetățile, fără să le vedem sufletul în fiecare piatră, cum adevărat jelesc versurile poetului:
De teama sa nu înviem,
Ne-au risipit cetățile, ne-au ucis altarele,
 Toate frumusețile, ca-ntr-un blestem,
Ni le-au schilodit. Si-am rămas doar cu soarele.
Din el ne-am croit poteci în pădure, în munte,
Lângă vetre mărunte.
Dacă te uiți bine, înapoi
În pietre, nemuritori, suntem noi, numai noi.

– sfârșit –
Aurora Pețan

%d blogeri au apreciat: