Casele vechi românești

Mergând îngândurată pe drum, îmi arunc privirea spre o casă ce mi-a atras atenția. Am stat pe loc și am privit-o, fiind convinsă că această casă are și o poveste. Iată, zăresc un chip care mă pândea de după perdeaua de la fereastră. Am făcut cu mâna și în pragul casei a ieșit o băbuță simpatică, care m-a surprins cu ospitalitate chemându-mă în cămăruța ei. Foarte curioasă, m-a întrebat:
– De ce te uitai la mine-n obor? Cu mine ai treabă?
I-am spus că am fost surprinsă de casa ei și bătrâna începu a-mi povesti câte un petec din tinerețea ei.
Baba noastră Draga  este din satul Geanova, o așezare de pe Valea Timocului din Serbia de Răsărit.
– Ei muică, eu în oboru ăsta am venit de la 16 ani, și vini războiu cu nemții și pe omu meu l-au luat în război, tri ani de zile, și eu am rămas cu socru, soacra, două cumnate, babă și dedă și omu meu a venit din ăia tri ani numai de doauă ori acasă, și mi-a fost și mie greu fără el, știi…
Aici la noi a șezut neamțu șaptie ani de zile, că la fugărit rusu. Intrau prin cășile oamenilor și le luau porcii, vitele, bucatele, le dădea la voinici să mănânce. Țân minte că ni-a luat boii noștri die le-a mânat orujia până după Dupliana, satu de lângă noi ce e deasupra de Geanova. Când să opriră ei la fântâna noastră de la poartă, sătoși, la fântână a fost o bulă, și nu știa care din ei să bea primu… da muică, așa a fost.
Î-mi povestea de parcă totul s-a întîmplat ieri. Mi-a spus că  la nunta ei a fost o iarnă grea, iar atunci, în anul 1943, a fost Dunărea înghețată. Zâmbind, își amintește că  atunci zăpada  a fost atât de mare de ajungea până la geamuri, încât și câinii se uitau pe geam în casă. Pe o astfel de zăpadă  mare, lumea a jucat, apoi unii îi cărau zestrea cu prăjinile, pe de-a dreptul, prin grădinile oamenilor, că nu se mai cunoșteau drumurile.
Și a mai spus baba Draga că după război mulți s-au dus la români dincolo și chiar au rămas acolo și s-au însurat acolo în România. Printre multe altele și-a amintit și de bătrânul dud ce stă și acum neclintit, la ea în obor.
– Când am venit în această casă, l-am găsit aici. Era mare și atunci, a fost și-o babă aici, nici dânsa n-a știut cât de bătrân a fost dudul ăsta.
Ascultând-o așa am realizat că n-am greșit atunci când m-am oprit în dreptul casei ei.
-Ehei…muică, sunt multe de povestit, numa că nu prea mai îmi aduc amintie bine, c-am îmbătrânit și-am trăit, muică, cu moșu meu și-am chinuit, și-am lucrat, până am îmbătrânit.
Am întrebat-o dacă  ar fi bine ca poveștile legate de viețile lor să  se păstreze, în același timp, păstrânsu-se tradiţia și obiceiurile din strămoși, îmi răspundea:
– Muică, știi ce? Dacă vă pare rău de noi, păstrați-le, dacă nu… e păcat să uitați așa de repede chinurile noastre!
Este bine că încă mai există case românești care ne amintesc că în ele trăiesc sau au trăit “bătrânii noștrii români….”

Culita Pruteanu Vasilchici                

 

 
CASA MEA

Sărmana casă bătrână
În tindă, am tors eu lână
Și-am șăzut, ș-am dăpănat
Până sara pe-nsărat.

Mulți s-au pierdut dintre noi
Au murit, chiar și-n război
Luptându-se ca noi să fim
Astăzi, cu voi, să vorbim.

Noi muică, am petrecut
Și război, pe acest pământ
Și cu frică am trăit
Când la noi neamțu a venit.

Am lucrat ogoarele
Ne-am zbătut cu soarele
Și muncind din greu, am tras
Cu chin mare și năcaz.

Acum casele vorbesc
Chiar de-au fost,
de mult, uitate
Ne vorbesc, ne povestesc
Tot un grai, “cel românesc”.

%d blogeri au apreciat: