Cartea – miraj necesar

greu

 

 

În şcolile cu limba de predare română din Voivodina, respectiv Serbia, elevii nu mai citesc, sau citesc foarte puţin texte sau cărţi în limba maternă (prima limbă).
Rafturile bibliotecilor şcolare sunt neatinse iar ochii copiilor se opresc doar pe moment, din curiozitate, cu o simplă privire asupra conţinutului acestora. Noua generaţie de copii ai tranziţiei – mici, sălbatici ai epocii celularelor, în societatea modernă navighează pe internet cu tot felul de jocuri pe calculator, urmăresc programul televiziunii prin cablu… cu lunile nu pune mâna pe o carte!
Ce o fi în mintea lor?

Părinţii, profesorii, nu pot înţelege copilul. Ei le fac copiilor program de lectură, le procură cărţi dar rezultatul nu e cel dorit. La şcoală se încearcă tot felul de strategii pedagogice spre a stârni interesul pentru lectură al copiilor. Dar, tocmai această insistenţă spre deschiderea orizontului, pare să întărească blazarea elevilor, care se distanţează de o carte. Cu atât mai mult cu cât profesorul îi scoate în evidenţă calităţile, ideea principală şi tema lecturii.
E adevărat că elevii nu mai citesc. Adevărul pur este că nici adulţii nu mai citesc, sau foarte puţin citesc. Până prin anii 80, nefiind foarte multe mijloace de distracţii, cărţile erau ieftine şi bune. Decât să mori de plictiseală mai bine citeai, astfel că etnia în Serbia s-a culturizat fără măcar s-o ştie. Câţi ţărani luminaţi de carte mai sunt în satele noastre bănăţene la ora actuală? E drept, tot ei sunt purtătorii activităţilor culturale din localităţile româneşti din Banatul sârbesc, adevărate personalităţi cultivate, citind tot ce s-a scris mai valoros de-a lungul mileniilor.
Astăzi, cultura are concurenţă puternică în valul distrugător de aşa-zisa cultură modernă, cultura străzii, a modei, a divertismentului, a publicităţii care au creat aversiune vădită faţă de lectură. Când televizorul este inclus, nu poţi citi, ochii alunecă, fără să vrei, de pe pagină, la ecran. Nu mai citim cu adevărat nici noi şi nu doar copiii. Nu avem timp, nu avem starea de spirit necesară şi, de ce să nu recunoaştem, nu avem destui bani pentru cărţi.
Scriitorii din Voivodina îşi blestemă zilele şi se dau pe sub roţi ca să mai smulgă palide apaluze, exagerează cu violenţa epocii în care trăim, cu subiecte imposibile. “E uşor a scrie versuri…” Nu-şi dau seama că nu doar ei sunt de vină, că degeaba scriu pagini de adormit copiii şi spală pietrele, descriu crime care ar cutremura templele. Ei au de-a face cu cititori care aud în fiecare seară, la ştiri, grozăvii cu mult mai mari şi citesc în cotidiene fapte cu mult mai improbabile.
Oare cărţile de azi nu mai prezintă curiozitate, ori că noi nu prezentăm interes suficient pentru a le citi. Sau că viaţa ne-a înebunit, sau că sistemul de valori se află la răscruce! Aşa se explică faptul că nu ne mai interesează recitirea cărţilor pe care le-am iubit vreodată cu toată tăria sufletului. Pe intelectuali îi preocupă trei, patru domenii din care abia îşi câştigă existenţa şi care nu le lasă timp nici de odihnă. Ajunşi acasă se aruncă în fotoliu, vizionând diversitatea programelor de pe micul ecran.
Cineva, fiind întrebat, la ce sunt bune cărţile a răspuns: la tot şi la nimic! Donaţiile de cărţi din România s-au redus considerabil în ultimii ani iar interesul pentru cuvântul scris în limba maternă este tot mai mic, astfel, “puştii” de etnie română îl citesc pe Homer în limba sârbă din lipsă de lectură în limba română. Viaţa modernă nu are reguli. Totul e acceptabil.
Valorile au rămas şi în continuare pe scenă, dar după cortină.
Dorinel Stan

%d blogeri au apreciat: