Aurel Mioc – Viața unui poet este o metaforă interminabilă

mioc2

”Viața unui poet este o metaforă interminabilă, care ne plimbă prin atâtea anotimpuri, zdruncinate în noi”, avea obiceiul să spună dascălul, poetul și constructorul de nave, Aurel Mioc (3. 12 1932 – 15. 06. 2015), care la început de vară s-a oprin în iarna vieții și a plecat spre eternitate.

Nu într-o zi oarecare, ci în ziua în care, în urmă cu 126 de ani, s-a stins din viață Luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu. Să fie o simplă coincidență? Nu. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Oamenii deosebiți ne părăsesc în zile deosebite.
Mariana Stratulat, ”Libertatea”, 27 iunie 2015

În continuare redăm interviul lui Aurel Mioc, semnat de Eufrozina Greoneanț, apărut în revista ”Cuvântul românesc” din 2009 din care vom înțelege cine, de fapt, a fost dascălul, poetul și constructorul din Coștei.

 
– Cum începem povestea noastră?
– Nu ştiu. Dintotdeauna, povestea s-a început cu plâns.

 
– De ce?
– De la naştere, primul semn care a în – semnat viaţa, a fost plânsul. Viaţa a început cu plânsul, a continuat, când şi când cu plânsul, şi se va termina tot cu plâns.

 
– Aceasta ar vrea să fie ca ceva cuprins între două paranteze. Şi între cele două paranteze, ce este?
– O aglomeraţie de bine şi rău. La unii a predominat răul, la unii, binele, aşa că nu a fost om la care să fi fost numai una sau alta. Aşa este viaţa, un amestec de toate pentru toţi.

 
– Şi în viaţa asta, unde este poezia dvoastră?
– Poezia mea este în sufletul meu, începând cu copilăria, continuând cu viaţa de elev, urmând apoi viaţa pentru ca ulterior să vină momentul când am început s-o pun pe hârtie.

 
– Şi când aţi început s-o puneţi pe hârtie?
– Am început scrisul poeziei la o vârstă mai înaintată, dar versurile le-am cântat pe dealurile, pe colinele Coşteiului în partea aceea de sat, cum zicem noi, de jos. Acest sat este împărţit în trei, patru părţi – Jos, Ogaşul, Curiechiu şi Satul. Deci acolo, în partea de jos a localităţii, am fost un capitan de oaste şi cu dibăcia mea de a construi puşti, săbii, pistoale din scânduri am făcut minuni. Cântecele pe care le-am cântat în acele timpuri, le-am auzit de la prietenii care au avut familie în România dar, am mai adaus, pe ici, pe colea câte ceva. În sfârşit, când am plecat la şcoală, nu am plecat cu gândul să ajung să fiu cineva, cu gândul că din familia de 9 persoane care dormeau câte patru într-o cameră, poate ieşi cineva mai deosebit. Familia noastră se trage de la Mercina, deci, eu sunt Aurel Mioc Mercineanu. Străbunicul meu avea un frate iar atunci când au rămas orfani, străbunicul meu s-o jucat cu plugul şi s-a lovit cu ochiul în coarnele plugului, astfel că a rămas orb o viaţă întreagă. Fratele lui nu a vrut să-şi lase averea în moştenire bunicului meu, pe motivul că acesta era orb şi o va vinde. Astfel, a lăsat-o altei familii din Coştei, iar cu timpul nu a mai rămas nimeni în viaţă din această familie, astfel că din averea respectivă nu a rămas nimic. Familia moşului meu are urmaşi care, fiecare în partea lui, şi-a continuat drumul vieţii.
Am plecat şi eu la şcoală iar mulţi din generaţia mea, şi nu numai, au spus: “Şi orbăţu lu Pătru Mărcineanu a plecat la şcoală să fie domn”. Din toată generaţia de copii care am plecat la şcoli, numai eu m-am întors cu diplomă, toţi ailălalţi au rămas în urmă.

 
– Despre poezie, ce ne spuneţi despre poezie? Cum aţi început să scrieţi versuri?
– Şi poezia are dusul şi pierdutul ei, venitul ei, pauzele ei care foarte posibil au avut o componentă enormă în coacerea metaforelor în mine din cauza unui profesor, nu vreu să-l amintesc, care m-a spus odată, la o şedinţă literară când eram elev în clasa a II-a a Şcolii Normale din Vârşeţ. Îmi amintesc cuvintele lui: „Poezia lui Mioc este un exemplu cum nu se scrie poezie”. Atunci, mi-am adunat toate versurile, le-am dus la marginea satului, le-am dat foc şi desculţ, am călcat scrumul ce a rămas, am plâns şi am blestemat că nu voi mai scrie niciodată nici un rând.
După un oarecare timp, după ce am terminat şcoala, am lucrat deja în învăţământ, aceiaşi persoană trebuia să se ducă la Iablanca şi, cum eu am avut motocicletă, m-a rugat să-l duc până la Iablanca. Am acceptat cu toate că greutatea cuvintelor spuse de el, acum câţiva ani, le-am purtat ca o amprentă în adâncul sufletului. Am început să scriu din nou, abia când am ajuns către pensie şi, prima poezie, nu ştiu cum o fost intitulată, am văzut-o publicată în “Libertatea”. La o întrunire care a avut loc la o Colonie de la Dunele de Nisip ale Deliblăţii, am discutat cu acelaşi domn, despre care am vorbit mai sus, mi-a citit poezia şi mia spus: “De ce nu scrii Mioc, atâta de frumos te exprimi tu…”Nu i-am amintit cuvintele care m-au durut odată atât de mult şi care mi-au provocat atâta dezamăgire….
În sfârşit, am plecat de la Coştei unde lucram în învăţământ. Mi-am continuat şcolarizarea, am studiat educaţia tehnică pentru că mi-a plăcut foarte mult tehnica şi, ulterior, am fost primit la Şcoala Generală din Petrovasâla. Aici am avut un director deosebit, pe domnul Nicolae Vârzoc, un om de carte, care s-a priceput şi în arta scrisului şi în arta notelor şi în arta de a fi om.

mioc3
– Ceea ce este un lucru foarte, foarte important!
– I-am dedicat şi o poezie pe care am trimis-o fiicei lui, Virginia, care este foarte mândră de versurile scrise pentru tatăl ei. În fine, domnul Vârzoc m-a înţeles foarte bine, şi-a dat seama că eu percep şi simt altfel cuvintele puse pe hârtie, astfel că mi-a dat posibilitatea să mă ocup de lucrările copiilor de la şcoala noastră, indiferent dacă este vorba de proză sau versuri pe care le trimiteam la redacţia revistei pentru copii “Bucuria copiilor”, m-am ocupat de redactarea ziarului de perete pe care îl expuneam în holul şcolii noastre. Implicit, aceasta a făcut să încep, din nou, să scriu. Astfel, primul volum de poezie pe care l-am scris a fost intitulat “Lacrimi”. Am luat contactul cu Mihai Avramescu care s-a ocupat de editură la Casă da Presă şi Editură “Libertatea” din Panciova. Şi, pentru că nu au existat bani, am trimis volumul la un concurs literar, unde am obţinut Menţiune I, Gheorghe Lifa a obţinut Menţiune II, iar Cornel Bălica, Premiul I cu volumul “Recolta soarelui”, volum care, ulterior, a fost tipărit. După acest volum, a urmat o perioadă de pauză destul de lungă, pentru că scrisul nu o mers aşa cum am crezut că o să meargă, cum m-am închipuit.
Au exista multe obstacole pe care viaţa le-o adus, multe greutăţi, salarii mici cât şi multe alte probleme. Dar, au existat şi bucurii. Şi acum îmi amintesc cu drag că am obţinut Medalia de Bronz, ca al treilea profesor de tehnică din Voivodina. Primul volum de poezii tipărit a fost “Noduri de ceaţă” pe care lam înaintat la Editura “Libertatea”. A ajuns şi în mâinile lui Nicu Ciobanu, care i-a dat această denumire, pentru că, iniţial acest volum l-am întitulat “Lacrimi”.
Următorul volum l-am întitulat “Evocări”, dar Simenon Lăzăreanu şi Vasa Barbu au plecat de la ideea că poezia mea are “o anume fluiditate”, astfel că l-au intitulat “Firul apei”. Am plecat de la un lucru cert, fiecare apă îşi are firul ei, atunci când am stat pe podul de la Coştei şi am privit cum curge Căraşul, am văzut acel fir invizibil cum merge, cum coteşte şi se tot duce spre necunoscut. Acest fir al apei a fost foarte semnificativ pentru poezia mea, pentru volumul de faţă. Alte volume care au apărut au fost “Lent Dunărea moare”, “Adevăruri cu riduri”, iar acest volum l-am întitulat “Câmp fluid”. Deoarece primul meu volum de poezii a fost epuizat, s-a discutat să se retipărească, dar să fac eu singur o selecţie din întreaga mea creaţie … Eu nu pot face aceasta pentru că toate poeziile mele îmi sunt dragi. Eventual, aş putea să fac o ordine în care să apară poeziile, să fie un volum mai serios cu o copertă mai reprezentativă, să fie o carte care în orice bibliotecă, să zic aşa, “să sară în ochi”.

 
– În toate poeziile d-voastre am remarcat două lucruri tangenţiale – femeia, viaţa şi rătăcirile ei. Poate că există alte elemente, importante pentru D-voastră, pe care le-am scăpat printre degete.
– În jurul meu e atâta frumuseţe. Dar, femeia este ceva ce este atâta de înălţător pentru că are o misiune nobilă – ea naşte oameni, ea naşte viaţă. Da, ea dă viaţă şi această viaţă este cel mai mare lucru de care se bucură omenirea. Pentru mine, viaţă nu este numai viaţă. Pentru mine, nu există materie moartă. De exemplu, asta-i o clasificare artificială dată, şi piatra asta îşi are viaţa ei, orice lucru din jurul nostru îşi are propria viaţă. Văzută prin prisma noastră, viaţa are o dimensiune dar, văzută prin prisma naturii, viaţa este ceva atâta de grandios, atâta de mare, atât de enorm încât nu putem să ne închipuim.
Cea mai frumoasă artă pe care omul o vedea este arta creată de natură. Noi trebuie doar să o culegem. Şi să o punem pe hârtie. După mine, cea mai frumoasă definiţie a poeziei ar fi: “Oglinda cuvintelor ce sună”. Dar, ca să creezi poezie, nu poţi să te puni la masă, să pui condeiul în mână şi hârtia în faţa ta şi să scrii. Pentru mine, poezia vine pe stradă, atunci când mă trezesc şi fac o asociaţie de cu vinte. O scriu, o recitesc, mai adaug, mai scot, în sfârşitul sfârşitului, este ca şi lutul în mâna olarului. Rămâne lut în mâna omului care nu ştie să facă oale. În mâna maestrului, ea devine obiect de valoare, obiect de artă, ceva deosebit de frumos.

mioc1
-Dar, poezia d-voastră este o continuă metaforă.
-Poezia modernă nu se scrie în metafore. Mircea Carterescu are o anumită viziune des pre poezie, conform opiniei lui Titu Mariorescu, poezia este cu totul altceva. Eminescu a fost un geniu, a trăit ca un geniu şi a murit ca un geniu. Aşa cum a fost el, aşa este şi poezia lui, genială şi genială are să fie până când va fi istoria literaturii române.
Multă poezie s-a scris, multe cuvinte frumoase s-au spus, mulţi chemaţi, puţini aleşi. Că poezia mea este metaforă, îţi mulţumesc pentru compliment. Am spus că este oglinda cuvintelor ce sună parcă aş avea clopoţei care sună după mine. Pe unde mă duc în urma mea sună clopoţei.

 
– Ce ne spuneţi despre premii?
– Nu am concurat, nici nu am ştiut unde se concurează, unde au concurat alţii, au primit diplome, unii au primit premii pentru poezie, dar nici o poezie nu au scris. Am primit o menţiune mai demult, dar cel mai frumos lucru care l-am primit din domeniul literaturii, a fost un recital de poezie la Uzdin, “La Buna Vestire” unde am recitat două poezii, o poezie a lui Nichita Stănescu şi poezia mea “Picuie cu umbre”. Din cauza căldurii foarte mari nu am putut să rămân până la sfârşitul manifestării, dar m-a anunţat Vasile Barbu că am primit o Diplomă de Excelenţă şi premiu în cărţi. Tot la Uzdin, la un concurs, am obţinut Premiul II.
Eu nu am fost niciodată omul care să se lupte nici pentru poziţie, nici pentru fotoliu. În învăţământ am practicat o metodă foarte utilă – indiferent cât de puţin şti, iar ca dascăl trebuie să şti ceva, trebuie să ai abilitatea să transmiţi aceste cunoştiinţe elevilor. Eu m-am bucurat de acest dar, astfel că am fost foarte respectat de multele generaţii de elevi pe care i-am îndreptat pe calea vieţii şi care să te respecte pentru ceea ce le-ai oferit.

 
– Ce ne spuneţi despre Uniunea Scriitorilor?
– Este o poveste aparte. Dintotdeauna am nutrit dorinţa să devin membru al Uniunii Scriitorilor. Eu nu m-am jucat cu literatura, nu am scris poezie pentru ca să intru în Uniunea Scritorilor, dar am nutrit această mare dorinţă de a fi membru al Uniunii Sciitorilor. De fapt, nici nu am ştiut care sunt modalităţile de a ajunge până aici.
În sfârşit, am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Voivodina, am primit carnetul, am plătit cotizaţia, m-am dus la Novi Sad, unde am stat de vorbă cu preşedintele Uniunii Scriitorilor. A fost prezent şi redactorul revistei „Zlatna greda” care apare ca publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Voivodina, aşa cum apare la Timişoara revista „Orizontul”, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din România. Din revistele literare care mi-au ajuns în mână, cu atâta evlavie şi frumuseţe pe care le port în mine, apreciez revista “Lamura” de la Craiova. La Novi Sad m-am întâlnit cu Ioan Baba care m-a dus la Postul de televi ziune unde mi-a arătat expoziţia de fotografii a fiului său care se ocupă cu arta. Despre fiecare fotografie care m-a plăcut, am avut un comentar care l-a impresionat pe domnul Baba, astfel că i-am sugerat ca eu să vorbesc iar el să-şi noteze cele spuse de mine. Astfel a ajuns vorba şi despre Uniunea Scriitorilor şi despre modul cum pot ajunge la Timişoara. Şi am făcut acest pas. M-am dus la Timişoara, m-am întâlnit cu domnul Marian Odangiu care este secretarul Uniunii Scriitorilor din România, filiala din Timişoara.
Au fost foarte amabili, iar cuvintele domnului Odangiu mi-au rămas adânc întipărite în suflet şi aş vrea să le reproduc aici: “Domnule Mioc, numele dumneavoastră este cunoscut de oamenii care se ocupă cu literatura în Timişoara iar aceştia vor da recomandările necesare, nu este necesar să vă duceţi şi să aduceţi recomandările necesare din Serbia”. Aceasta s-a întâmplat într-o zi de vineri, iar vinerea următoare, Ioan Baba mă anunţă că sunt primit în Uniunea Scriitorilor. În decurs de opt zile s-a rezolvat totul. Atât lui Ioan Baba cât şi lui Marian Odangiu le-am spus dorinţa mea – “Dacă merit, dacă creaţia mea merită să fac parte din Uniunea scriitorilor din România, atunci dorinţa mea este să devin membru pentru ca să pot muri în tihnă. În drum spre casă am alcătuit o poezie, nu spun scris, pentru că am înregistrat-o direct pe telefonul meu mobil, am întitulat-o „Un fel de Bună Vestire” şi am dedicat-o celor de la Uniunea Scriitorilor din Timişoara care mi-au oferit atâta bucurie.
– Vă doresc multă sănătate şi aş vrea să vă amintesc că de la D-voastră aşteptăm încă multe volume de versuri.
Eufrozina Greoneanţ

%d blogeri au apreciat: