Ascensiunea artistică a Teatrului popular românesc din Vârșeț (5)

Scenă din “Bravul Șveic”, în care a excelat distinsul actor și regizor Nicolae Polverejan. Cei trei sunt Zlata Rakic, de la Teatrul “Sterija” – nemțoaică, Eftimiu Ursulescu și Cornelia Ilia.
Scenă din “Bravul Șveic”, în care a excelat distinsul actor și regizor Nicolae Polverejan. Cei trei sunt Zlata Rakic, de la Teatrul “Sterija” – nemțoaică, Eftimiu Ursulescu și Cornelia Ilia.

 

 

Foileton

Și în revista „Lumina” se scrie pe larg despre această premieră sub titlul: „Un mare succes al Teatrului popular românesc din Vârșeț – Premierea comediei lui I.L. Caragiale „O scrisoare pierdută”.
Notările din această cronică – ample despre autor și epoca în care se petrece acțiunea fabulei se referă și la diagrama conflictului dramatic, pentru ca în contextul lui să-și dea părerea despre creația artistică a actorilor. Comentariul se încheie cu următoarea apreciere: „Spectacolul a reușit peste așteptările tuturor spectatorilor chiar și ale celor mai pretențioși”.4
Scrisoarea pierdută a fost prezentată de patru ori la Vârșeț, fiind vizionată de 2.441 spectatori. Circa o treime din spectatorii de la premieră au fost din satele bănățene românești. Aceste date ne arată cât a fost interesul de mare. Nu greșim dacă afirmăm că datorită Scrisorii.. popularitatea teatrului a crescut, iar interesul pentru teatru a trezit și stimulat activitatea secțiilor de dramă amatoricești. Cine va aborda problema legată de activitatea secțiilor de dramă ale amatorilor în perioada 1945-1956 la naționalitatea română din provincia noastră, va ajunge la o statistică concludentă despre rolul și influența ce l-a jucat Teatrul popular român ca îndrumător la montarea unui spectacol teatral – fapt, care nu trebuie pierdut din vedere; când e vorba de promovarea culturii teatrale la sătenii din satele bănățene cu populație românească.
După premiera cu rasunet a Scrisorii… care a impresionat și din punct de vedere al montării tehnice – numai costumatia a costat cca 400.000 de dinari (vechi) – până la încheierea stagiunii 1951/52 nu s-a mai dat nici o premieră, activitatea teatrului rezumându-se la orariul de muncă al „studioului” și repetițiile pieselor menite pentru turneul Femeia rea și Hangița. Timpul până la vacanța de odihnă era prea scură pentru a se termina pregătirile pentru o nouă montare scenică.
În stagiunea 1952/53 re­gisorul pune în scena D’ale Carnavalului; adică ultima comedie încă nejucată a marelui Caragiale. De ce? În urma succesului cu Scrisoarea pierdută ansamblul actoricesc se credea capabil să dea și D’ale Carnavalului, comedie de mai mică pretenție când e vorba de actorie, dar cu posibilității de o fastoasă montare scenică, costumație și lumină. Și de fapt, s-a mers la o montare care a „scuturat” casieria teatrului, cheltuindu-se aproape 300.000 dinari (vechi) pentru costumație, decor și acesoriile necesare.
Pe seama acestor cheltuieli s-a vorbit în presa noastră, punându-se întrebarea dacă era indicat să se facă o punere în scenă a onui spectacol atât de fastuos? Răspunsul la această întrebare în mod indirect, se leagă de montarea unui spectacol mai bine zie de concepția de regie a directorului de scenă. Nu cade în subiectul temei noastre a intra în problemele legate de cheltuielile de montare, dar, aducându-ne aminte de împrejurările de la noi, când în acele vremuri în toate domeniile sociale s-au depus eforturi pentru redresarea economică a țării, în aceea perioadă de timp, sumele date pentru punerea în scenă a comediilor lui Caragiale și dramele lui Gorki și Schiller, au întrecut modestele resurse ale teatrului. Pe de altă parte, impresiile lăsate de aceste spectacole au fost mai mult decât profunde și amintirea lor încă se mai păstrează în inimile acelora care la data actuală își mai aduc aminte de fostul teatru profesionist.
Atât la Titanic vals, cât și la D’ale Carnavalului notițele de critică dramatică sunt scrise cu obiectivitate. Merită a fi amintiți, ca o ilustrare, ce ecou a trezit la Vladimirovaț acest din urmă spectacol, lucru, pe care îl aflăm din condeiul colaboratorului „Luminii” care compară spectacolul de premieră, vizionat la Vârșeț, cu cel din localitatea amintită. Dânsul consideră că din punct de vedere al montării tehnice, spectacolul nu a fost la nivelul antecedent de la „Sterija”, dar, privind însă, în genere, jocul de scenă a fost însă mai reușit, rolurile parcă mai bine studiate, iar buna dispoziție a artiștilor mult mai evidentă”.5
E lesne de înțeles că spectacolele date pe sate sunt strâmtorate în ceea ce privește scenografia, dar pe de altă parte, actoria dobândește în calitate, căci, e lucru știut la actori: la premieră plutește în spațiul scenic fluidul nevăzut al emotivitații, de care nu este scutit nici un artist, fie veteran sau debutant. De-aici părerea dacă vrei să judeci justa valoare a spectacolului, să vizionezi una din primele reprize ce urmează după premieră.
– na urma –
N. Polverejan

 
Note:
4) Elena Petrovici – „Un mare succes al Teatrului popular românesc din Vârșeț – Premiera comediei lui I. L. Caragiale „O scrisoare pierdută”, „Lumina”, 1952
5) Nicolae Vârzoc – „D`ale Carnavalului la Vladimirovaț”, „Lumina”, br. 5-6, 1953

%d blogeri au apreciat: