Apa trece, pietrele rămân…

pietre

Apa trece, pietrele rămân…
Și fiecare piatră ar fi un biet român?!

Oare pietrele acestea nu s-au săturat de târâturile puhoaielor şi viiturilor pe diferite funduri, de râuri şi ogaşe (să nu mă înţelegeţi greşit)?
Ele vor sta cuminţi fiindcă  „capul aplecat niciodată nu-i tăiat”, cu speranţa că apele vor trece şi ele vor rămâne, împotmolite, de bună seamă, unele în noroi, altele în nisip, în funcţie de apele care nicidecum să treacă.
Rămânând libere cuiva i se va face milă şi pe cele mai aspectuoase le va aduna, le va incorpora într-un zid şi le va pune în cârcă o casă, care, nici măcar nu le aparţine fiindcă se va numi „casă de piatră” şi nu „casa pietrelor”. Pietrelor mai urâte, dar mai dure, cineva le va da un adăpost în caldarâm, devenind drumuri de piatră, călcate, după cuviinţă, de binefăcători. Pietricelele, ca orice copii răzleţi, ca să nu o i-a razna, vor fi păstrate în pântecele betoanelor, pentru orice eventualitate…
Românul e o biată piatră? Nu am înţeles, sau poate că filosofia aiurelilor mă depăşeşte!?!
Teodor Groza-Delacodru

%d blogeri au apreciat: