85 de ani de la înființarea fanfarei din Iablanca

Prima fanfară din Iablanca, 1928

Iebucenii nu sunt oameni care practică să se bată cu pumnii în piept de orgoliu și mândrie că în trecut ar fi avut realizări culturale excepționale, dar nici nu simt nevoia să exagereze în legătură cu ceea ce au relizat. Din această cauză, ni se pare cu totul firesc să punem pe hârtie lucrurile așa cum s-au desfășurat, mai ales în situația când există documente de necontestat.

Inițiativa și primele activități practice

Promotorul și inițiatorul primilor pași legați de activitatea culturală la Iablanca, la începulul celui de al doilea pătrar al secolului trecut, a fost preotul Gheorghe Băiaș, (1878 – 1934) originar din Straja, care a slujit ca paroh la Iablanca (Iabuca) în perioada 1913 – 1929. Fiind înmormântat la Iablanca, în semn de recunoștință pentru meritele sale, la propunerea lui Ionel Barbu (Vărdzariu), președintele Comitetului bisericesc, în anul 2006 i s-a ridicat deasupra mormântului o cruce zidită.

Achiziționarea instrumentelor

Primul lucru, fără care nici nu se poate închipui înființarea unei fanfare, a fost – procurarea instrumentelor. La îndemnul preotului Ioan Mităr  (originar din Oreșaț, paroh la Iabuca până în 1910), preotul G. Băiaș, încă la finele anului 1926 s-a adresat proprietarului fabricii de instrumente mu­zicale de suflat, Josef Glassl din orășelul Graslitz (Kraslice), regiunea Boemia din fosta Cehoslovacie, de la care, în numele parohiei din Iablanca a comandat în total

Oferta de instrumente

21 instrumente, majoritatea din alamă și anume: 2 Es clarinete, 2 B clarinete, 2 Des flaute, 1 Des Piculă, 3 C – B flighoarne,  3 F – Es trompete,  2 B Bas flighoarne, 1 B Bas trompetă,  2 F Helicoane (basuri mari), 1 tobă mică, 1 tobă mare și 1 pereche de cinele, care au costat în total 13.410 dinari. In­strumentele trimise din Ceho­slo­vacia în 2 februarie 1927, înpachetete în șase lăzi de lemn, au ajuns în țară după câteva zile, prin vama Vârșeț, unde în 19 februarie s-a plătit vama propriu-zisă, taxa poștală și taxa vamală cu suma totală de 996,70 dinari. Prin scrisoarea sa în limba germană, expediată din Ce­hoslovacia odată cu trimiterea in­stru­mentelor, fa­b­ricantul cere pre­­o­tului Băiaș, următoarele: să-i confirme primirea in­stru­mentelor și dacă este mulțu­mit cu ele, să po­pularizeze ex­pe­rien­ța pozitivă  eno­riașilor din Bi­sericile Or­todoxe Române, printre ca­re să găsească alți interesați pen­­tru achiziționarea instru­mentelor, să trimită pro­ducătorului o scrisoare de apreciere a calității in­stru­mentelor, avînd în vedere că dânsul colectează astfel de scrisori de la clenții săi, și să transmită ură­ri de bine preotului Mităr, care a mediat în acest caz.

Începerea activității

La ședința generală a Reuniunii de citire și cântări, ținută în 7 februarie 1927 și prezidată de G. Băiaș, prin unanimitate s-a hotărât ca instructor al fanfarei în faza incipientă să fie Meilă Făra din Coștei, cu ajutoarele sale, consătenii, Lazăr Maistor și Chirilă Sava. Taxa lunară pentru instruire a fost stabilită la suma de 1000 dinari. Comitetul Reuniunii a pus fanfarei la dispoziție două încăperi prevăzute cu infrastructura necesară pentru repetițiile nocturne. Exercițiile au început în aceeași zi și trebuia să dureze până la începerea campaniei agricole de primăvară – 15-20 martie, cu posibilitatea de prelungire în caz de vreme nefavorabilă, și vor fi reluate în lunile de toamnă ale aceluiași an. Obligațiile instructorilor, prevăzute prin contract, au făcut durata necesară până când cineva dintre iebuceni nu va deveni competent să preia condu­cerea.

Lista instrumentelor necesare

În 5 martie, la ședința Comitetului Reuniunii de muzică, la care au participat: G. Băiaș – președinte, Tanasie Ranisau (Iova Griăcu) – secretar, Sima Bălan (Andrii), Damian Barbu (Dă­mian), Iova Bojin (To­doroane), Alexa Bar­bu (Pușcatu), Iova Ilin (Bârcă), Petru T. Novac (Tițu lu Griău), și Maxim Dimitrie (Di­nu), ca membri,   s-a hotărât ca orele de instrucție să fie – după masă, între 2 – 5, și seara de la 7 – 10. Pentru întârzieri la ore s-au prevăzut pedepse de 10 dinari, iar pentru absențe – sancțiuni conform prevederilor din contract referitoare la disciplină. Pentru comportarea incorectă – intrarea cu instrumentele în birt, înainte și după terminarea exercițiilor, au fost aspru avertizați tinerii Nicolae și Aurel Bălan. Totodată, din cadrul Comitetului, au fost aleși trei membri (T. Ranisau, I. Bojin și S. Bălan) în Comisia de control al procesului de instrucție.
La ședința Adunării generale a Reuniunii de muzică din 20 iulie 1927, referitor la păstrarea surselor financiare Reuniunii, se hotărăște obligația casierului ca veniturile în bani să le predea epitropului parohial spre păstrare, și aceea, în decurs de 48 de ore de la încasare. Deasemenea, cambiile de garanție se vor păstra la epitrop, în casa prevăzută cu trei chei, pe care le vor deține, pe lângă epitrop, Ion Barbu nr. 100 (Murgu) și Petru T. Novac. Dealtfel, casierul a fost responsabil cu întreaga sa avere pentru orice pagubă pricinuită Reuniunii din propria neglijență.

Fanfara din Iablanca, 1940

Cadrul legislativ pentru legalizarea Reuniunii

În vara aceluiași an se trece la legalizarea formală și înregistrarea juridică a Reuniunii. În data de 15 august, preotul Băiaș, în funcție de președinte al Reuniunii, expediază Prefectului cercului  Vârșeț actul (cererea)  de înregistrare a Reuniunii cu anexele: 1. „Protocolul” (procesul verbal) de la ședința constitutivă și 2. „Statutele Reuniunei române de cetire și cântări din Iablanca /județul Torontal/”, (ambele bilingve în limbile sârbă și română, în câte două exemplare).
Din procesul verbal al ședinței constitutive, ținută în luna iulie (probabil tot în data de 20, însă care nu este menționată), se văd următoarele: în funcția de președinte a fost ales preotul Gh. Băiaș, vicepreședinte – Petru T. Novac, secretar – Tanasie Ranisau, casier Maxim Barbu nr. 207 (din familia lu Glișa-Ciuru), și bibliotecar – George Almăjan (familia nu mai există). Membrii întemeietori au fost: G. Băiaș, Petru T. Novac, Solomon Bălan (Bogatu), Maxim Barbu nr. 207, Traian Novac nr. 175 (Pârciu), Aurel și Ștefan Bălan (Nicolae Bălan), Iova Ilin, Sima Novac nr.145 (Ieța), Damian Barbu, Florea Bojin (Floria), Iova Bojin, Gheorghe Dimitrie (Dinu), Tanasie Ranisau, Alexa Barbu, Petru Novac (Gigea), Meilă Barbu (Lafu), George Barbu nr 210 (Ciuru), Anghel Basarabă (Coadă), Ion Barbu nr. 100 (Murgu), Aurel Savu (Breană), Nicolae Bojin (Mărcuceanu), Avram Savu (Ienă), Gheorghe Bălan (Baba Băla), Gheorghe Barbu nr 207 (Ciuru), Ion Bou (Pârciu), Nicolae Bălan (același), Gheorghe Ilin (Bârcă), Nicolae Ranisau (Ieța), Ion Barbu nr. 16 (Dămian), Ion Bojin (Niță Chiălnăru), Todor Bojin (Todoroane), Dimitrie Ranisau (Iova Griăcu), Gheorghe Barbu nr. 91 (Pușcatu), Nicolae Novac (Gigea), Tomie Barbu (Lafu), Avram Barbu (Ciuru), Maxim Basarabă (Coadă), Titu Savu (Bârcă), Ion Barbu iunior nr 100 (Murgu) și Ignat Bojin (Mărcuceanu) – în total 42 de membri fondatori.

Fanfara din Iablanca, 1995

În aceeași ședință, după citire s-a adoptat și Statutul, care urma să se trimită Ministrului de interne spre aprobare.
„Statutele Reuniunei Române de cetire și cântări din Iablanca” conține 30 de paragrafe în 5 capitole: 1. Numele, scopul și mijloacele, 2. Membrii Reuniunei, 3. Drepturile și datorințele membrilor, 4. Organizarea și conducerea, și 5. Hotărâri de încheiere.  Scopul Reuniunii a fost: – A. înființarea unei societăți de cetire și a unei biblioteci corespunzătoare trebuințelor poporului, și – B. Înființarea unui cor vocal și instrumental. (Prin corul instrumental se subînțelege – însăși fanfara). Mijloacele au provenit din taxele membrilor, darurile și veniturile dobândite la petrecerile și producțiile aranjate de Reuniune. Membri fondatori au devenit aceia care au donat suma de 125 dinari, cărți, sau instrumente muzicale în aceeași valoare. Ceilalți membri trebuiau să plătească cotizație anuală de 30, 20 sau 10 dinari. Fiecare membru a avut dreptul să citească foile Reuniunii sau să înprumute cărți din bibliotecă. Organele Reuniunii au fost Adunarea Generală și Comitetul, ale căror competențe sunt precizate în Statut. În cazul desființării, s-a prevăzut ca toate bunurile Reuniunii să devină proprietatea Bisericii Ortodoxe Româna din Iablanca.
La cererea de înmatriculare, după cât ne este cunoscut, autoritățile iugoslave, n-au dat nici un răspuns, ceea ce înseamnă că Reuniunea și despărțămintele ei, subînțelegînd și Fanfara, formal nu au fost înregistrate – dar au existat! Fanfara funcționează și este activă și în zilele noastre, în ciuda faptului că numărul locuitorilor acestui sat s-a micșorat cu 250%  (de la aproximativ 1100 – la ceva peste 200).

Unele aspecte ale activității  Fanfarei
de-a lungul timpului

În cei 85 de ani de existență a sa, Fanfara din Iablanca a avut perioade de ascensiune și recesiune, în dependență de schimbările de generații ale membrilor ei și de persoanele care în funcție de dirijori conduceau această formație.  Conducătorii fanfarei timp de 8 decenii au fost: Nicolae Bălan, Titu Drăghici, Lazăr Bălan și Iosim Căzan – cel care a reînființat-o prin 1990-91, sub denumirea „Doina”, cu care ocazie s-au cumpărat instrumente noi. În ultimii ani este condusă de Ionel Păun. Având în vedere că a activat pe lângă Biserica Ort. Română din sat, a participat constant de-a lungul timpului la: nedeile de Rusalii, ceremoniile de Paști și Crăciun, jocurile organizate în sat și concertele ocazio­nale. Deasemenea a parti­cipat la ceremoniile de  înmormântare nu numai la Iablanca, ci și în localitățile învecinate, bineînțeles, în cazurile în care a fost invitată. A mai participat la multe com­petiții cultural-artistice, organizate în Voi­vodina, iar în ul­timele două decenii la Festivalurile Uniunii Fanfarelor din Banat. A obținut diferite premii, diplome și mențiuni. De regulă membrii fanfarei din Iablanca au fost de naționalitate română, însă, când pe lângă fanfara propriu-zisă în cadrul societății cultural artistice „Frăție și Unitate” din sat, (care în anul 1967 a cucerit locul întâi în comuna Vârșeț, în fața Coșteiului și a Râtișorului), activa orchestra cu o diversitate de instrumente, în componența acesteia erau și sârbi.
În anul 2011, membrii actualei fanfare, „Doina”, au ridicat o cruce din fier lângă drumul asfaltat care delimitează hotarele satelor Iablanca și Sălcița, cruce care a fost sființită la nedeia de Rusalii în același an.
La sfârșit merită să menționăm o curiozitate: în cei 85 de ani, două familii din Iablanca – a lu Lenă și a lu Gigea, au dat fiecare câte 5 generații de fanfariști, un fapt demn de apreciat.
Gheorghe Novac

Membrii Fanfarei în anul 1928:

Sus –  Maxim Țunea – Coadă, Vartolomie Barbu  – Lafu, Dimitrie Ranisau – Iova Griăcu,  Gheorghe Barbu – Pușcatu, Aurel Bălan – Breană.
În mijloc – Lazăr Lăpădat – (fost ginere la Iablanca), Mahim Dimitrie – Dinu, Todor Bojin – Todoroane, Ion Barbu – Murgu, Ion Barbu – Dămian, Ioniță Bojin – Floria, Nicolae Novac – Gigea
Jos –  Avram Savu – Ienă, Gheorghe Barbu (Gogă al Lung) – Ciuru, Avram Barbu – Ciuru, Ion Bou – Pârciu, Nicolae Bălan (același) – dirijor, Titus Drăghici – Bîrcă, Gheorghe Ilin – Bârcă, și Ignat Bojin – Mărcuceanu.